Femeile şi intuiţiile lor.

Când eram mai tânără descoperisem fără să vreau "intuiţia feminină". Nu mi-a plăcut deloc. Nu o înţelegeam de fel, mi se părea că tot ce "intuiesc" e doar o exagerare a minţii mele, a sufletului meu care, pe vremea aceea, încă nu era familiarizat cu toate sentimentele lumeşti.
Probabil pentru rasa masculină e greu de dedus acestă intuiţie. În mod evident e o super putere de care doar noi, femeile, dispunem. Dar hai să facem un rezumat, sau mai bine zis, o descriere a ceea ce înseamnă această intuiţie.

Noi femeile suntem tare complicate, ba ne convine ceva, ba nu ne convine, ba avem toată viaţa stabilită, ba ne lipseşte o pereche de pantofi. Niciodată nu ştim ce vrem să mâncam, sau care e culoarea noastră preferată. Eu o schimb anual. Anul acesta oscilez între negru şi roşu, deci e clar cât de femeie sunt, da? Dar dincolo de toată acestă indecizie a nostră avem o super putere, numită de către marii cercetători : INTUIŢIE. Intuiţia asta e mare lucru, practic îţi plantează cumva o idee în cap. Şi gata. Ai ideea respectivă, nefondată, şi trăieşti cu ea. Doar tu şi ideea, şi nu poţi spune nimănui pentru că nu ai nici o dovadă, nici un motiv pentru care ţi-a apărut ideea respectivă la suprafaţa creierului. Ideea în sine e ca unul din piticii lui Alba ca Zăpada, se trezeşte în fiecare dimineaţă, merge la mină (în cazul nostru la INIMĂ) şi începe să sape. Zi de zi, puţin câte puţin, sapă. Mai apoi, vine ziua cea mare, în care surprinzător, nu dai de aur, dai din gură. Adică începi să spui cuiva idea asta a ta. De obicei o spui tare şi răspicat, adică urlat. Cea mai urâtă parte e că ori de câte ori faci o afirmaţie ţi se cer nişte argumente. Şi atunci ce faci? Ce îi răspunzi iubitului tău care te întreabă "de unde ştii că te înşel?"? Îi răspunzi cu "aşa mi-a spus mie intuiţia"? Acesta nu e un argument valid în instanţă. Aşa că te apuci să-ţi cauţi argumentele, prin telefonul lui, prin buzunare, printr prietenii lui. Evident că nu găsesşti nimic, orice criminal ştie să-şi şteagă amprentele. Şi de acolo începe, el te face paranoică, tu cu intuiţia ta, tu urlii un pic mai tare, el îţi spune că exagerezi, iar în final totul se termină cu nişte uşi trântite şi o despărţire.
Apoi trece o vreme, tu te vezi cu alt baiat, iar întâmplător dai de pagina de facebook a fostului, da da, ăla care te-a făcut nebună. Ca să vezi, omul e într-o relaţie cu aia cu care credeai tu că te înşeală.
Fetelor, un sfat! Aveţi încredere în intuiţia voastră, pentru că nu minte niciodată!

Si am un prieten care....

Am eu o vorba, ca îmi petrec cam 60% din timp blocată în trafic. Da, plăcerile de a trăi în Cluj Napoca... Într-un din numeroasele dăţi în care eram în spatele volanului aşteptând, ploua torenţial afară când dintr-o dată, rătăcită printre melodiile care-mi cântă în maşina a început simfonia a 5-a a lui Beethoven. Acela a fost momentul în care am afirmat răspicat, chiar daca eram singură în maşină, "nimic nu se compară cu muzica lui Beethoven pe ploaie".

Ascultând intesitatea instrumentelor cu coarde din simfonia mi-am amintit puţinele detalii pe care le cunosc despre viaţa compozitorului: acesta a început să îşi piardă auzul încă de la vârsta de 28 de ani. Un tragic, tragic eveniment pentru un muzician de marimea sa. Era întreaga sa viaţa, totul ţinea de muzică, de sunete, care ţin de auz... Auz pe care el treptat îl pierdea. În anul 1818, adică la vârsta de 48 de ani Beethoven îşi pierde complet auzul. 

Şi am un prieten care şi el a pierdut ceva important, ceva ce îl definea într-o oarecare măsură. Oricum, cu toate că nu mai auzea deloc, asta nu l-a oprit deloc pe Beethoven sa facă muzică. El simţea vibraţiile, a compus o simfonie fiind inspirat de bătăile puternice în uşă ale asistentului său. S-a reinventat, a găsit o portiţă, a găsit ceva ce l-a ajutat să facă în continuare ceea ce iubeşte, muzica. 

Aş vrea ca şi prietenul meu să găsească ceva.

Aş vrea ca Beethoven să fie cea mai mare inspiraţie pentru noi toţi. Să învăţăm cu toţii să găsim alternative atunci când pierdem ceva important, să realizm cu şlumea e mare şi plină de posibilităţi. Aş vrea sa realizam ca suntem de-a dreptul nerecunoscători dacă ne complacem intr-o supărare, într-o depresie. 

Cea mai remarcabilă operă a lui Beethoven este simfonia a 9-a, cea care include Oda Bucuriei, actualul imn al Uniunii Europene. Copozitorul era complet surd când a scris şi interpretat această operă.

De reţinut e faptul că nu întotdeauna ceea ce credem că ne va duce cel mai departe, chiar ne duce. Şi că, uneori, poţi trăi şi fără ceea ce te defineşte.

Mult succes prietenului meu! 

Mult succes celor care caută alternative!
Fiţi fericiţi!

Nightcall.

Nu miroase a cafea în casă. E doar aceaşi atmosferă monotonă care se instaurase înainte să adorm.

Şi chiar după ce am adormit...

[SUNA TELEFONUL]

- Dormi? spusese o voce atât de familiară 

- Evident, da! De ce mă suni? eram total nedumerită şi rătăcită printre gânduri

Vi s-a întâmplat vreodată să nu gândiţi nimic şi apoi, doar după o secundă, miliarde de gânduri să vă năpustească?

- M-am tot gândit... Haide să citim o carte.

- Eu deja citesc, multe cărţi. 

- Nu, nu înţelegi. 

Cred că la un oarecare nivel nici măcar nu vroiam să înţeleg.

- Haide să citim o carte împreună! Adică luăm aceaşi carte, eu subliniez în ea părţile care îmi plac şi apoi tu faci acelaşi lucru şi în cele din urmă, facem schimb de cărţi.

- Adică de aceaşi carte? nu înţelegeam sensul acestui "troc"

- Exact! Schimbam între noi aceaşi carte. Aşa... ca sa ne comparăm. 

- Eu nu mă compar cu tine. Ai uitat că ăsta e motivul pentru care nu mai vorbim?

A râs. Mult. Şi apoi mi-a trântit un "dar acum vorbim", continuat de: 

- Oricum, idea e că vom schimba nişte replici prin intermediul altcuiva, al unui terţ, al unui autor total străin noua. Pentru că, ştii şi tu, că ai vrea să îmi spui multe.

- De fapt n-aş vrea. i-am răspuns semi-dezgustată de aroganţa lui

- Atunci nu accepta înţelegerea.

Dar am acceptat-o oricum. Pentru că probabil avea dreptate, probabil chiar aveam multe să-i spun doar că nu vroiam să o recunosc. Mi-am ţinut ochii închişi pe parcursul întregii conversaţii, fără ca măcar să simt vreo clipă nevoia să îi deschid. Pentru că îl simţeam atât de aproape încât poate ar fi fost o dezamăgire totală să deschid ochii şi să conştientizez că nu e acolo. 

- Şi ce carte trebuie să citim? "Cartea Junglei"? l-am întrebat ironic, dar foarte potrivit contextului (ştia el de ce)

- Nu. Încă nu m-am decis. De fapt, nici măcar nu vreau să mă decid. Voi intra mâine într-o librărie, mă voi plimba printre rafturi şi prima carte pe care voi puna mâna aia va fi aleasa.

- Bine. Asigura-te doar să fie într-o limbă pe care să o cunoaştem amândoi. îmi continuam ironiile

- Stai liniştită! Bun, poţi dormi la loc atunci. Îţi voi trimite mâine un mesaj cu titlul cărţii, că tot îţi plac atât de tare mesajele.

- Pa! şi i-am închis.

Am deschis ochii. Era camera goală şi caldă, venea o lumină difuză din living. Am oftat adânc şi m-am ridicat să beau apă. Stăteam cu picioarele goale pe gresie, îmi era frig, dar am mai stat o vreme. Priveam în gol pe geam, era o ceaţă foarte deasă afară şi toată natura îngheţată. Aveam sute de cuvinte care mi se învărteau în jurul capului. Erau atât de prezente şi reale încât dacă mă întindeam parcă le puteam atinge. M-am enervat eu pe mine şi m-am dus înapoi n pat, fără ca măcar să beau apă.

Acum m-am trezit. Nu ştiu ce carte trebuie să citesc şi nu miroase a cafea în casă. 

Ne-am luat tara inapoi!

Ne-am luat tara inapoi

In 2009 m-am culcat cu un presedinte si m-am trezit cu altul. Noaptea trecuta am stat treaza pana la 4 urmarind toate canalele tv de stiri doar pentru a fi sigura ca nu voi trai aceasi drama. Desi, hai s-o zicem pe aia dreapta, era clar de la ora 21 ca nici nu se pune problema.

Vreau sa cred ca aceasta e victoria noastra! A tinerilor din Romania, care au crezut in puterea vocii si a votului lor.
Noi l-am facut pe Klaus Iohannis presedinte!
Am iesit in strada, am scandat, am urlat, ne-am mobilizat si am iesit la vot! Repet, AM IESIT LA VOT!
Bravo noua! Am facut istorie! Suntem eroi!
Si cu MANDRIE spun, am votat bine dragilor! Pentru ca acest om, Klaus Iohannis, in momentul in care a fost declarat presedinte, a stiut cui sa multumeasca. Astfel, va multumim domnul Iohannis ca ne-ati multumit! Va multumim ca ne-ati oferit noua, generatiei Facebook, meritul dumneavoastra.

Am trait multe in ultimele 2 saptamani. Nu eu, noi. Am fost numiti "derbedei" si "analfabeti" de doamna Lia Olguta, niste "lenesi" de domnul Victor Ponta, niste "oameni care de fapt nu vor sa voteze ci doar sa faca scandal" de doamna Gabriela Firea. Eu, familia mea si prietenii mei, avem studii superioare, am citit carti si am calatorit in tari, cu adevarat, civilizate. De aceea m-au jignit enorm cuvintele celor mai sus mentionati. Nu vreau deloc sa reamintesc cuvintele stimabililor jurnalisti de la Antena 3, a caror pregatire profesionala am admirat-o de-a lungul a catorva ani, mi-a trecut. Am fost acuzati ca am votat o emotie. Si ce daca? A fost o emotie buna! Care a fost prezenta in inimile a milioane de romani. Deci da, mi-o asum, am votat o emotie!
Mai oameni buni, ne-am mobilizat cum nimeni nu credea ca o vom face. Am revolutionat un sistem! Am facut, cu adevarat, o schimbare! Nimeni nu a crezut in noi. Cati dintre voi nu v-ati certat cu parintii si bunicii pentru ca stateati cu telefoanele/tabletele in mana la cina? Mai apoi, cati dintre voi nu ati incercat sa ii convingeti sa voteze ca voi? Cativa am reusit, altii nu. Cativa am postat pe Facebook "gata! Bunica e cu noi". Si bunica mea a votat ca mine. Sincer, nu stiu cat de impacata e cu ea, dar pentru mine si viitorul meu a votat ca mine si o iubesc si mai mult pentru asta.

Acum, dupa ce candidatul nostru a iesit presedinte, haideti sa ii multumim lui Victor Ponta ca ne-a unit (impotriva lui) si ca ne-a facut mandri ca suntem romani. Din cauza, sau datorita (cum preferati), lui ne-am mobilizat, am luat atitudine si am invins. SUNT MANDRA CA SUNT ROMANCA!

Felicitari Romania! Felicitari, mai ales, tuturor romanilor din diaspora! Felicitari Klaus Iohannis! Am fost eroi! Ne-am luat tara inapoi!

The Relationship Agreement (part. 1)

Ne aflăm într-o eră în care a avea o relaţie e atât de complicat. Adică, la naiba, sunt atâtea jocuri la care trebuie să fi cel mai bun: jocul cu minciuna, cu şoarecele şi pisica, jocul cu autocontrolul, jocul cu nu îi arăt sentimentele deşi mor de dorul lui/ei. Ce e cel mai aiurea, după părerea mea, e că trebuie să menţii o legătură permanentă cu mai mulţi parteneri/partenere, tocmai pentru a păstra atenţia aceluia/aceleia pe care o vrei. Serios, cât de handicapat e asta? Dacă vrei un om, acel singur om, de ce mama dracului (scuzaţi excesul de furie) trebuie să îţi umble toate părţile corpului între 10 alte corpuri?

În secolul 21 trebuie să ştii să ignori apeluri telefonice, deşi singurul lucru pe care vrei să-l faci e să raspunzi. În esenţă, dacă placi cu adevărat pe cineva trebuie să laşi baltă tot ce îţi vine în mod natural să faci doar pentru a fi cel mai bun la acest joc, la acest handicapat joc. 

Trebuie să te prefaci atât de tare că nu îţi pasă! Eu nu pot aşa, eu nu sunt aşa. Pentru mine schimbă totul această atitudine de nepăsare, în cele din urmă, chiar nu-mi mai pasă.

Oare de ce sunt oamenii atât de complicaţi? De ce nu poate fi simplu şi o relaţie să înceapă cu un "Hai să luam prânzul împreună!" ?

Octombrie, ce mai facem?

Scrisesem la un moment dat în postarea anterioară că am ştiu mereu că iubesc şi am ştiu mereu ce iubesc. Lăsaţi-mă să dezvolt un pic. Cred, cu desăvârşire că e foarte important ca entitate umană să ajungi să te cunoşti în toate profunzimiile şi nu sunt eu prima care crede asta, Socrate a fost. Marele Socrate, marele filosof care a trăit în Grecia antică. Deci, nu e vre-o noutate, nu e ceva inovator, e o zicală, o învăţătură de când lumea : " Cunoaşte-te pe tine însuţi". Trebuie să ştiţi mereu ce iubiţi. Eu iubesc toamna, cred că e anotimpul meu preferat. Îmi plac toate anotimpurile, primăvara e mereu proaspătă, mereu nouă şi pusă pe fapte, vara te schimbă, fiecare vară are povestea ei şi te schimbă, iarna e Crăciunul care, ei bine, e cea mai frumoasă sărbătoare, dar toamna, toamna e mai mult. Toamna e ca o doamnă ajunsă undeva la vârsta a doua care are multe să te înveţe. Toamna e caldă, chiar dacă se face frig, toamna vine cu o mare încărcătură de frunze şi culori şi nori. Şi te plouă şi ţi-e frig, şi doamne ce scurtă a fost vacanţa, sau concediu. Totuşi, sunt unele zile, când e soare! Te bate soarele! 

Ia-ţi o cafea şi bea-o cu doamna Toamnă! ... are multe să te înveţe

Şi ce mai fac eu toamna asta? 

Ei bine, în sfârşit e gata apartamentul meu şi ma voi muta #lamineacasa. 

În Cluj se desfasoara festivalul international de film de comedie COMEDY CLUJ. A început astăzi şi ţine până în data de 19 octombrie. Detalii despre program şi bilete găsiţi pe siteul oficial al festivalului. Dintre filmele care vor rula mi-ar plăcea mult să vad "Pot sa ma las când vreau", "Nunta toscană" şi probabil "Mâine, Bach"; acum rămâne de văzut la care ajung şi la care nu. 

În afară de Comedy Cluj, mâine seară Euphoria Music Hall îl au ca invitat pe Wilkinson şi DA! MERGEM! Îmi place mult de cei de la Euphoria, ştiu să creeze petreceri reuşite pe gustul tuturor, chiar şi al meu. 

La Teatrul Naţional am văzut că se va juca, din nou, piesa "Florenţa sunt eu", eu am văzut-o stagiunea trecută şi vreau să zic că am fost plăcut impresionată. Banii pe bilet au fost o investiţie bună, ca să zic aşa, deci vă recomand cu mare drag această piesă. Merită, merită, merită! Mie mi-ar fi plăcut enorm de mult să merg la premieră la "Mein Kampf", dar din nefericire nu am ajuns. Sperăm că se va juca şi luna viitoare.

Ah şi da, desigur, în data de 29 octombrie se va juca opera Madama Butterfly de Puccini. Opera mea preferată, pentru cei care încă nu ştiu asta. şi DA! MERG! Din nou... Unele lucruri îmi plac atât de mult încât nu mă pot opri să nu le văd din nou şi din nou şi din nou. 

OCTOMBRIE, luna mea preferată în Cluj Napoca!

#SpendAdayWithMe

A trăi nu e o povară, nu e un chin. Viaţa nu e nici un test nici un profesor. Viaţa, în sinea sa, e ceva abstract. Habar n-avem de fapt cât suntem de vii. Dacă e adevărată teoria mea că existam doar în imaginaţia unei bătrâne pe patul de moarte care încă contemplează la tinereţe? Dar, e viaţa, oricât de abstractă, e tot ce ai. Aşa că, pe cât poţi, ai face bine s-o trăieşti. Să descoperi ce îţi place să mănânci şi să bei, în preajma căror oameni vrei să stai şi ce locuri te fac fericit.

Eu sunt fericită când mă trezesc în Cluj. Uneori ploua, uneori e soare. Uneori nu vreau să vorbesc cu nimeni şi alteori chiar nu vorbesc cu nimeni. Dar la finalul fiecărei zi, sunt fericită că m-am trezit în Cluj.

Mie-mi place cafeaua şi nimeni nu înţelege de ce. Nu mănânc chestii verzi şi sunt o ciudată. Dar citesc destul de mult, am călătorit oriunde am avut ocazia şi peste tot aş mai merge încă cel puţin o data. Nu am mulţi prieteni, dar pentru câţiva oameni aş face orice. Îmi doresc un buchet de trandafiri înveliţi într-o hârtie de ziar şi am înteţes câte ceva despre viaţă până acum. Am înţeles că nu trebuie să-i dau drumul, cu nu trebuie doar să exist, că pot chiar trăi.

Am cunoscut oameni care au pus unele lucruri în sufletul meu şi au luat altele. Am văzut locuri care m-au lăsat fără cuvinte şi totuşi încă nu am adormit sub aurolele boreale. Am făcut câte am putut.

Am şi regrete, şi se tot aduna, precum nişte fire de praf peste o carte veche din bibliotecă, precum anii peste un bătrân văduv, precum...stropii de ploaie în mare. Şi îmi place să-mi păstrez fixurile, ba chiar mai mult, le respect şi le alimentez.

Am o şansă, un dar, din păcate nu mă pot scuti de dureri şi suferinţe, dar cine poate? În schimb, ştiu ce iubesc. Oricât de greu ar fi fost uneori, oricât de mult s-ar fi certat oamenii cu mine şi oricâte inimi am frânt, am ştiut mereu ce iubesc. Şi am ştiut mereu că iubesc. Am fost mereu sinceă cu mine şi tăios de sinceră cu cei din jur.

Am trăit cât am putut de mult şi încă mai vreau! Pentru că, poate, ăsta e raiul.

Există şi un blestem totuşi. Nu mai eşti niciodată cu adevărat acasă, ăsta e blestemul, o dată ce ai văzut, trăit şi cunoscut atâtea şi atâţia, nu mai eşti niciodată acasă, pentru că ţi-ai lăsat bucăţi din inima peste tot.

Zâmbesc mult în timpul zilei. Mă bucur de orice şi fac doar ce-mi place. Am învăţat cum să trăiesc frumos şi o fac al dracului de bine.



#SpendADayWithMe a fost o idee care mi-a venit ieri dimineaţă. M-am trezit şi am observat că am timp să fac orice, tot ce vreau, că în sfârşit nu mai trebuie să ajung într-un anume loc la o anumită oră.

Plănuiam să termin seara cu o cană de ceai, scriind în faţa laptopului, dar tocmai când am parcat maşina Dada a spus că ea ar bea un pahar de vin şi eu am ştiu unde e bun vinul. Asta-i frumuseţea Clujului, că atunci când totul pare a fi gata, mai există totuşi încă ceva ce să apară după vre-un colţ.

O viaţă frumoasă e atunci când zâmbeşti mult, visezi la lucruri măreţe şi realizezi cât de binecuvântat eşti pentru tot ceea ce ai.

Incantaţii

Sincer, chiar nu vreau să trăiesc un basm. Chiar nu îl caut pe făt-frumos.

Şi ştiu că nu sunt singura în această situaţie. Mai ştiu şi că persoana pe care o iubeşti se poate trezi într-o dimineaţă şi să iubească pe altcineva, dar ca o bancnotă de 100 de dolari şi a doua zi va fi tot o bancnotă de 100 de dolari. Nu, nu intenţionez să reduc totul la lucruri materiale, nu sunt o fire pe atât de superficială pe cât par şi în nici un caz nu mi-aş vinde sufletul pentru bani. Mi-aş vinde, necondiţionat, sufletul pentru sinceritate, devotament şi încredere. Necondiţionat l-aş vinde pentru un sprijin moral, pentru o susţinere sentimentală pe termen lung. Nu mi-aş vinde sufletul diavolului, decât dacă acesta mi-ar promite fericirea tuturor oamenilor pe care îi iubesc.

Din aceste motive mă trezesc în dificultate atunci când încerc să-i explic câte unui băiat că nu sunt specială. Nu sunt cea mai frumoasă şi când îmi vezi ochii nu ţi se îmbunătăţeşte ziua. Nu sunt lumea şi nici nu o am la picioare. Vocea mea nu e muzică, iar râsul meu nu e cel mai drăgălas, la dracu' nici măcar zâmbetul nu mi-e magic.Nu. nu îţi poţi vedea copiii nenăscuţi în ochii mei. Nu sunt una la un milion, de altfel, nu sunt deloc diferită, crede-mă! Nu am un suflet mai mare decât altele şi nici păr mai strălucitor. 

Nu, nu vreau o relaţie decât dacă îmi poţi arăta ca nu toţi bărbaţii sunt la fel, iar această diferenţă chiar nu constă în grosimea portofelului. Nu, cuvintele tale nu înseamnă nimic pentru mine şi tot ce-mi promiţi mă astept să încalci până mâine. Nu, nu te cred, nu pot avea încredere în tine. Nu sunt singura pe care o vrei, aşa că nu mai spune asta.

Ştiţi ce sunt? Eu şi majoritatea fetelor de altfel? Suntem genul acele de fete pe care băieţii le cunosc cândva prea repede în viaţă şi nu ştiu ce să facă cu ele. Sunt genul acela de fete responsabile care ştiu să ofere multe şi se aşteaptă să primească aceleaşi lucruri înapoi. 

Nu, chiar nu vreau să trăiesc un basm. Vreau doar pe cineva care să mă vrea pentru ceea ce sunt şi să-mi facă inima să uite că a fost vreodată frântă. 

Zile fericite

Doamne, ce-mi mai plac dimineţiile!
Cand m-am trezit era o lumina oarecum difuză în casă şi simteam nevoie disperată să simt miros de cafea proaspăt făcută. Nu ştiu despre voi, dar eu primul lucru pe care-l fac, incă de dinainte să deschid ochii, este să-mi iau telefonul de pe noptieră. Surprinzător, nu intru pe FACEBOOK sau INSTAGRAM, ci verific data, ora şi starea vremii pentru ziua care tocmai imi incepe.
Marţi, 30 septembrie.
Îmi amintesc perfect de ziua asta de acum patru ani, parca a fost ieri. Era una din primele mele zile de Cluj, încă îi învăţam străzile, cafenelele, clădirile, oamenii. Totul era atât de mare şi eu eram singură. A fost minunat. Încă e, încă e minunat.
Mâine începe octombrie, luna mea preferată în Cluj Napoca. Ştiţi de ce? Pentru că acum prinde Clujul viaţă, revine toată lumea, toate emoţiile încep să se plimbe pe străzi. E minunat.
E superb să ieşi încă pe terasele din Piaţa Muzeului şi să auzi cum în stânga şi în dreapta se vorbeşte doar despre cursuri şi orare. Să nu mai zic despre Piezisă, e prea plin acolo mereu, prea frumos. Nu voi uita niciodată când eram în ultimul an de liceu şi prietena mea Miruna, proaspăt întoarsă dintr-o vizită la Cluj mi-a spus că s-a simţit pe Piezişă ca în Costineşti.
M-am ridicat şi eu în sfârşit din pat, stoarsă de somn am mers până în bucătărie şi am început să savurez ziua. Contemplând la momentele trecute şi la momentele care acum, abia încep să vină.
Răsfoindu-mi telefonul am dat peste un mesaj pe Viber de la Dada, care imi spunea "O sa zici că sunt nebună, but i can almost taste that something awesome is about to happen". DA! Până simplu fapt că viaţa m-a adus în acest minunat oraş şi mi-a oferit şansa să rămân în el e awesome. Îi compătimesc pe cei care nu u avut curajul să se desprindă de cuib şi să zboare către Cluj. Habar n-au ei câte lucruri au pierdut. Nevorbind acum despre faimoasa viaţă de naopte, vorbind strict despre ideea de independenţă şi libertate. Despre cum trebuie să înveţi să îţi speli singur hainele. Despre cum trebuie să ştii ce medicament ai nevoie când, vorba aia, îţi curge nasu. Te descoperi tu pe tine, te înveţi tu pe tine, te creşti singur.
Oamenii subestimează singurătatea. Oricine poate fi cu cineva, dar nu oricine poate fi singur. Nu oricine poate depinde de el îşsuşi şi atât. Nu oricine e suficient pentru sine. Astea sunt învăţături după my one true love Cluj Napoca.

HOME SWEET CLUJ

Aş putea scrie zile întregi despre cum iubesc oraşul ăsta şi cum îi datorez mare parte din ce sunt eu azi. Dar nu cred că sunteţi neaparat curioşi de asta. 

Aşa că, vreau să le urez un Bun Venit noilor boboci, un Bun Revenit vechilor studenti şi un Bine V-am Găsit localnicilor, care ne fac noua, "viniturilor" viaţa atât de frumoasă şi uşoară. 

Wanderlust in Vienna

Inca pe ritmuri de Billie Joel stau acum si rememorez tot ce am trait si experimentat zilele anterioare. Am fost in orasul meu de suflet, Vienna, unde le-am repetat una intruna prietenilor care ii am rataciti pe acolo cat de norocosi sunt sa traiasca intr-un oras asa de superb - nu ma plang nici cu Clujul meu -.
M-am trezit in Viena, privind spre o cana de cafea Melange cand am realizat ca trebuie sa apas pe frana vietii. In timp ce ma jucam cu lingurita prin spuma de lapte imi aminteam rand pe rand momentele in care mi-am distras atentia de la lucrurile importante din cauza orgoliului si a vanitatii mele. Am o aglomeratie in ganduri, pentru ca vreau totul si il vreau acum. Dar viata nu functioneaza asa... Mai ales cand eu sunt atat de tanara, naiva si imatura.
-Mochten Sie noch ein kafe? m-a intrebat amabila chelnerita daca mai vreau o cafea
-Ja bitte! ... si pe langa cafea as mai fi cerut vreo 5 grame de suflet daca ar fi avut in meniu.
Cand am plecat din Romania am spus ca merg pentru a fugi de ganduri, si iata-ma, aici, din nou, fata in fata cu ele. Cum le infrunt? Cum sa imi explic eu mie ca nu o sa am ceea ce imi doresc, cel putin nu inca? Vreau succes si popularitate si cariera si bani. Si cand le spun celorlalte fete de varsta mea acest lucru raspunsul lor e : "fericirea mea e intr-o casa cu un sot care sa ma iubeasca, eu sa cultiv legume, iar el sa....". M-am simtit neinteleasa asa ca am luat-o razna. Am renuntat la tot ce credeam eu ca nu ma hraneste, dar sunt tanara, naiva si imatura si am pierdut multe. Dar inca nu vreau sa cultiv legume. Desi aceasta viata ar fi putina si simpla si fericita. Putin e mult, oare cand voi accepta asta? Sau toate celelalalt invataturi spre care ma impinge viata si carora le inchid usa in nas? Sunt prea incapatanata, sau prea increzuta sa accept ca nu merit totul si ca nu pot primi totul doar pentru ca vreau.
Mi-ar mai trebui si inca vreo 1 kg de ratiune, dar nici de aia nu au in meniu.
- De ce ai cazut asa pe ganduri? m-a intrebat partenera mea de calatorie
- Poftim? Ah' nu, e in regula. Ce ziceai? si a inceput din nou sa vorbeasca....
... de parca as fi putut sa ma concentrez la cuvintele ei, cand in capul meu era razboi. M-au speriat toate respingerile pe care le-am primit. M-au demoralizat de-a dreptul. In loc sa o las mai moale, parca m-am ambitionat si mai tare sa ma zbat cu morile de vant, ca doar sunt tanara, naiva si imatura. Si am griji peste griji peste griji si doar 23 de ani. Vreau sa cresc mare pana maine, sa nu clinteasca nimeni in fata mea, sa am autoritate, sa ma impun cum trebe. Dar inca sunt doar un copil, de-a dreptul. Vreau sa contruiesc imperii cand eu uneori nici macar hainele nu mi le spal bine. Da! Nici macar in era aceasta in care apesi pe buton si se intampla magia. Eu am apasat atat de multe butoane gresite. Si la propriu si la figurat....
- Anca, nu mai fi asa, mai ai destul timp!
Noi oamenii suntem atat de anxiosi in fata idei ca nu avem destul timp, incat alergand sa obtinem tot mai mult si mai mult pierdem si putinul pe care il aveam initial.
Dar ce am facut la Viena? Mi-am hranit sufletul.


Eu in Vienna, am tabieturile si nevoile mele. Am niste strazi pe care trebuie neaparat sa umblu, niste muzee pe care trebuie neaparat sa le vad si o persoana foarte draga cu care trebuie sa ma intalnesc. Si stiti ce-mi place cel mai mult in orasul acesta? Aerul boem de pe strazi si cultura din cafenele.  
Cu tot cu ganduri, am fost fericita la Viena. Mereu sunt fericita la Viena!

In fata muzeului de Istoria Artei

Above Vienna

Campusul Universitar al Universitatii de Stiinte Economice Viena

Piata Maria Teresa

This is a tribute to my dear beloved friend Andreea K.
I love you very much! Thank you for being my friend!

"Hometown Glory" si inca putin.

Titlul vine de la o frumoasa melodie a lui Adele, melodie pe care de multe ori o ascult cand trec granitele orasului, sau doar cand ma plimb aiurea seara cu masina si respir aer bihorean.
Pentru mine aceasta vara a fost un drum constat Cluj Napoca-Oradea si retur. Oricum deja cunosteam pe de rost aceasta portiune de E60, dar incercarile vietii m-au mai trimis un pic pe faimosul drum european, sa il aprofundez si mai bine. Poate totusi exista vreun indicator, vreo borna de kilometraj pe care inca nu am reperat-o.
Azi m-am trezit in Oradea. Nu puteam vedea cerul din cauza draperiilor care blocau orice strop de lumina, dar am intuit ca nu e soarele pe cer. Stateam intinsa, trantita intre perne, cu gandul ca e toamna, ba mai mult, azi a inceput scoala. Cand am realizat asta mi-am tras rapid o perna pe fata, parca sa nu-mi vada nimeni nostalgia de pe chip - nu ca ar fi fost cineva care sa o vada -. Dupa ce am terminat liceul, a urmat facultatea, ceva mai misto, apoi... a inceput viata. Acum totul se invarte intre niste hartii, niste telefoane, primesc prea multe mail-uri. Candva primeam mail-uri doar de la site-uri de socializare pentru a-mi confirma noul cont, ce s-a intamplat? De cand a inceput semnatura mea chiar sa aiba vre-o valoare? Cand mi-am facut carnetul de conducere si am semnat pentru prima oara un act oficial, "recunoscut in instanta" vorba aia, am fost atat de mandra de mine, ma simteam asa matura si responsabila, acum, eh` acum atatea am semnat deja incat parca e un automatism dupa ce lecturez un document juridic sa trantesc o filcaritura la final. Si abia mi-a inceput viata...
Am deschis intr-un final draperiile si nu mi-a placut ce vad, nu pentru ca era innorat, nu pentru ca ploua mocanesc, ci pentru ca tot ce aveam in cap cand priveam pe acest geam erau hartii peste hartii si alti kilometrii si alte benzinarii din care imi cumpar cafea imbuteliata - who drinks that anyway? mai nou, eu -. La un moment dat parca am uitat ca in toata alergatura aceasta pentru a-mi indeplini visele exista o frumusete, exista un miracol de care nu ma mai bucur. Tudor Chirila  a spus odata, nu stiu sigur daca el insusi dar eu pe el l-am auzit, "fericirea nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata". Poate se atinge, poate nu, eu pot spune ca am fost fericita, mult si ca voi mai fi, mult mai mult. Dar parafrazand putin vorbele sale, sau a cui or fi, trebuie sa te mai si bucuri pana ajungi la bucurie, "it's not about the destination, is about the ride". Stand asa si contempland cu ochii lipiti de geam, m-am decis. Mi-am deschis mail-ul - aveam 12 necitite, cine primeste 12 mailuri intr-o noapte???- printre ele era unul de la booking.com cu titlul "Anca, Te clasifici pentru un discount de 20% [...]", ASTA E! mi-am spus. Am deschis mail-ul, mi-am ales destinatia preferata, am dat scroll pana mi-a convenit ceva si apoi "book now". A fost un next-next-finish pana la indeplinirea unei noi bucurii. Aveam nevoie de o schimbare de aer, de peisaj, o schimbare de drum pe care conduc, saptamana viitoare merg pe autostrada.
Aceasta a fost o introspectie, iar o retrospectie ar fi cum ca saptamana anterioara ma plimbam cu buna mea prietena Cristiana prin orasul care m-a crescut si am facut cateva fotografii. Noua ne plac, voua?

Si frunzele pot purta ochelari, nu doar soarele.

These are the wonders of my world

"Dream on, but don't imagine they all come true"

Primaria Oradiei dateaza din anul 1903

Dupa cum spuneam, a venit toamna. A inceput un nou sezon. Am inceput noi idei si proiecte. Si am si cunoscut cativa oameni noi.
Nu mai stau cu ochii lipiti de geam, nu mai e nevoie, mi-am primit bucuria. Ah', Pardon! Mi-am facut bucuria! Merg la Viena. Parafrazand, i was so ahead of myself that i forgot what i needed. Dati click pe link pentru a va trimite la minunata melodie din care e preluat versul.
Va las acum. Mi-am comandat un volum de poezii si cred ca e cazul sa merg sa il ridic de la posta. Sta acolo de o vreme...