Bucati de suflete

Imi beam cafeaua in dimineata aceasta in cel mai perfect local din my one true love Cluj Napoca, cand mi-a venit un gand.

Probabil avea legatura cu versurile melodiei care se auzea in surdina sau poate, pur si simplu, creierul meu are un mod ciudat de a functiona. Am inceput sa ma gandesc la bagaje. La cate am, cat sunt de grele si cam cat trebuie sa platesc in plus atunci cand vreau sa le transport de la o destinatie la alta. 

nu, nu vorbesc despre bagaje pline de haine si pantofi (desi si din acelea am destule), vorbesc despre bagaje pline de amintiri si regrete. Ale mele abia se inchid de la cate regrete am. 

Stiti cum zic unii oameni ca ei nu regreta nimic? Ca sunt multumiti cu tot ce li s-a intamplat ca au invatat nu stiu ce? Bla bla bla, prostii! Toata lumea are regrete! Toata lumea ar vrea sa stearga cate ceva, sa schimbe ceva, sa aleaga altfel!

Mai sunt oameni foarte draguti si foarte aproape de sufletul meu care imi spun ca nu trebuie sa regret, pentru ca ceea ce mi s-a intamplat m-a adus unde sunt azi si ca am invatat atat de multe despre oameni si despre viata. Ei bine, as fi preferat sa nu invat! As fi preferat sa nu ajung sa stiu cat de singur te pot lasa oamenii, cat de tare te pot ignora, cel mai mult as fi vrut sa nu stiu cat de mult ma pot auto-sacrifica pentru altii. Oare cum ar fi fost daca nu as fi stiut toate astea? Oare cat de naiva si fericita as fi fost?

Problema e ca ne deschidem si ne deschidem si oamenii iau bucati din noi si nu stiu exact ce fac cu ele, dar ideea e ca nu le mai gasim apoi. Eu cred ca fiecare om, fiecare experienta ar trebui sa puna ceva in sufletul tau, nu sa ai. Eu cred ca daca ai puterea sa faci pe cineva fericit, sa o faci! Pentru ca toti am fost raniti, tuturor ni s-a furat din suflet si, sincer, nu ne-am saturat sa tot luam si noi de la altii?

Poate ar trebui sa despachetez. Dar habar nu am cum se face asta. 

Poate ar fi cazu sa nu ii mai incarc pe atii cu bagajele mele, nimeni nu e hamalul meu. Si nu e deloc corect ca eu sa pretind cuiva sa fie, pana una alta alegerile mele proaste mi-au umplut valizele. Asta ne defineste in viata, alegerile, uneori chiar si cele pe care nu noi le luam. 

"Asta-i ce conteaza de sarbatori", conform reclamei.

In caz ca nu stiti despe care reclama e vorba, este cea de la Altex. Reclama in care, succint, se sublineaza ideea ca singurul lucru important de sarbatori este timpul petrecut in familie, "cine ciocneste oul cu tine", frumoasa ideea, frumos mesaj, excelenta strategie de marketing. Dar acum nu doresc sa scriu o analiza complexa despre reclama, ci mai degraba despre familie si ce inseamna aceasta.
Pentru cei care nu stiu, viata mea se imparte intre mai multe orase, dintotdeauna a fost asa. In principal pentru ca mama mea este din Medias si tatal meu din Oradea. Astfel, de cand ma stiu, ne-am creat un obicei de a ne imparti sarbatoriile: fiecare Craciun in Oradea si familia de acolo si fiecare Pasti in Medias cu cei de acolo. Astfel, acum va scriu din  acest frumos orasel medieval care are atat de multe frumuseti arhitecturale si culturale.
Imi place mult la Medias, mereu mi-a placut si mereu am venit aici cu drag, pentru ca am invatat (singura sau de la altii, sau de la viata) ca familia e cel mai de pret lucru pe care il avem, ca ei sunt singurii carora le putem oferi neconditionat iubire si sa o primim cu aceasi intensitate inapoi. Eu, ii iubesc pe toti in egala masura, pentru ca parintii mei au avut grija sa fie asa. Chiar daca cu bunica de la Oradea stateam mai des, sunt foarte apropiata si de cea de la Medias. Amandoua m-au crescut, amandoua au avut grija de mine si m-au invatat, care dupa cum considera, ceea ce avem de stiut in viata. Au investit timp in mine ca sa ma creasca si probabil pentru asta sunt cea mai recunoscatoare.
Bunicii mei, amandoi, au fost supereroi. Si nu doar ca si bunicul lui Blogu lu Otrava, pentru ca au iubit o femeie toata viata, ci pentru ca eu sunt acum extrem de subiectiva si spun ca : au fost supereroi pentru ca au fost bunicii mei.
Pe unul dintre ei nu am avut bucuria sa il cunosc, din nefericire, dar i-am vizitat mormantul de multe ori si a avut grija mare de mine de acolo din ceruri. M-a binecuvantat cu o viata frumosa, cu o familie sanatoasa si cu prieteni minunati. Ii multumesc pentru asta! Si, cumva, abia astept sa il intalnesc. Pe bunicul din partea mamei il alintam mereu Tata Chim, azi i-am vizitat si lui mormantul. Mi-e dor de el zilnic, de amandoi supereroii mei mi-e dor. Si mi-as fi dorit mult sa-mi fie alaturi cu ocazia acestor sarbatori.
Dar, pe langa ceea ce-mi lipseste, sunt foarte recunoascatoare pentru ceea ce am. Ma bucur ca am ocazia sa petrec inca o data sarbatorile Pascale cu familia de la Medias, ca ii am pe parintii mei alaturi, ca familia de la Oradea e doar la un telefon distanta si ca primesc non-stop mesaje de la prietenii mei. Asta-i ce conteaza de sarbatori, sa iubesti, sa fii iubit si mai ales, sa fii recunoascator!

Sarbatori fericite tuturor!

8 martie ! - Spring series

După o foarte plină zi eram în sfârşit în drum spre casă. Priveam în sus, cum las în urmă lumina felinarelor şi în urechi mi se cântau acorduri lente de Metallica.
Cam aşa arăta finalul zilei, finalul de 8 martie, final de ziuă internaţională a femeii.
Nu pun mare preţ pe acest gen de sărbători. Sunt mai ataşată de cele cu un caracter religios, însă azi e duminică şi a fost soare şi niciodată nu refuz motive pentru a zâmbi.
Încă de la primele ore ale dimineţii am stat cuminte (sau nu) pe scaunul din dreaptă şi m-am lăsat văzută de soare. Am fredonat vers cu vers cele mai comerciale melodii şi am râs încontinuu la nişte poveşti demult apuse, dar care astăzi parcă erau de ieri.
De ce-mi place 8 martie? Pentru că e primăvară. Pentru că natura învie. Pentru că totul se mişcă primăvara, totul prinde sens, totul e readus la lumină, la viaţă, la fericire. Oamenii ies din scorburile întunecate în care au stat ascunşi toată iarna şi dau din nou o şansă vieţii, se lasă din nou surprinşi. E ca şi cum primăvara nu te lasă să mai stai prea mult în casă, trebuie să ieşi şi să respiri adânc!

Cum vine soarele şi primăvara am chef să mă apropiu de natură, să mergem să vedem dealurile şi zonele rurale din jurul oraşului. Zis şi făcut. Ne-am urcat în maşină şi am coborât dealul spre Turda. Şoseaua era liberă, soarele era puternic, totul aprins, totul viu. Vedeam în stânga şi în dreapta urme de zăpada printre flori sălbatice. Era amestecul perfect dintre iarnă şi primăvara.

 
Azi, de 8 martie, m-am plimbat prin Turda şi prin Cluj şi am admirat cum oamenii vindeau flori şi îşi dăruiau zâmbete. Exista o frumuseţe aparte în lume, care nu o întâlneşti prea des. Nu ştiu dacă e din cauza sărbătorii sau din cauza soarelui, dar e revitalizantă, te face să speri din nou. Să speri la o lume mai bună, la iubire, la toleranţă.

Mă întorc la acorduri de Metallica şi la ceaiul meu fierbinte. Am purtat în seara aceasta o conversaţie cu cineva care preferă ceaiul în loc de cafea, m-am gândit să îi acord şi eu o şansă, să văd cum e. Nu degeaba e primăvară şi asta presupune noi începuturi, nu?

Zile de Sibiu

Stateam cu un pahar de vin în faţă, cu bagajul desfăcut în mijlocul camerei şi încercam să mă gândesc oare ce-ar mai fi trebuit să arunc în el. Afară ningea, iar în capul meu era o singură întrebare "Oare cum voi conduce mâine până la Sibiu?". 

Nu îmi era neaparat frică de zăpada afânată de pe şosea, ci mai degrabă de starea de spirit care se va instaura în maşină. Adică acea semi-agonie a gândului că nu ne vom putea plimba în voie prin Piaţa Mare, Piaţa Mică, Bulevarde şi alte străduţe înguste pavate cu piatră cubică.

Cumva m-am adunat, am mai aruncat 2 pulovere, încărcătorul de la telefon şi un parfum. Cu zăpadă sau fără urmau să fie nişte zile pline de relaxare şi răsfaţ, cel putin pentru mine.

Tocmai terminasem cu examenele şi parcă o mică escapadă era cea mai potrivită terapia. Doar gândul de a vedea feţe noi, clădiri noi, maşini care se învârt în sensuri giratorii necunoscute, era unul reconfortant pentru stresata de mine care se lupta încă cu gânduri despre investiţii în Rusia şi idei revoluţionare despre anteprenoriat internaţional. 

A doua zi, vinerea, m-am trezit zâmbit, în fugă spre espressor, mi-am făcut o cafea tare şi am privit Clujul meu acoperit de o pătură albă perfect netedă. Am ştiut atunci că trebuie să plec cât de repede, pentru că oricât aş iubi oraşul acesta, uneori aerul său tensionat mă sufocă. Am corobât grăbită pe scări am aruncat bagajul în portbagaj şi am accelerat să o iau pe Miruna de acasă.

Ţin minte cum era atât de murdar astfaltul încât mi.am spălat parbrizul non-stop. Mai ţin minte şi că mi-am ars limba cu cappuccino-ul din OMV şi gustul de coacăze a celor trei pastile de gumă pe care le-am mestecat până în Sibiu.

Odată ajunse în Sibiu au urmat desigur o serie de cafele lungi în care povesteam despre trecut şi viitor şi cum am ajuns să facem ceea ce ne aşteptam cel mai puţin. 

Are Sibiul un aer destul de boem, are el nişte clădiri care datează de cândva din perioada  şi încă, parcă, găzduiesc nişte secrete antice. Încă parcă sunt pline străzile de muzica şi dansuri din alte vremuri. Totul parce doar recuzia unui film vechi în care eram asuprite, dar ne potriveam. Şi dialogurile noastre se potriveau.

Şi cum cel mai mult ne place să luam cina, desigur ne-am petrecut serile în restaurante elegante, cu preparate şi servire impecabilă. În prima seară am optat pentru o cină în restaurantul MAX. Eu am ales niste paste cu zucchini, iar Miruna o salată. Restaurantul nu era foarte plin, dar găzduia o atmosferă comfortabilă, care ne-a îndemnat la depănări de amintiri şi dezvăluiri de poveşti vechi, dar care totuşi erau noi. Cine ar fi crezut că încă ai lucruri de descoperit despre prieteni vechi?

Într-o altă seară am mers la restaurantul Terracotta. Acest restaurant mi-a plăcut în mod deosebit din punctul de vedere al design-ului interior. Avea o fuziune între elemente moderne (chiar "industriale" cum imi place mie să le numesc) şi elemente clasice, cum ar fi candelabre de cristal, canapele stil, cu mânere impunătoare. 

Mâncarea a fost de un deliciu culminant în ambele locaţii. 

După cină am optat pentru plimbări pline de râsete. Era... bucurie. Pe străzi, în suflete, era bucurie.

Am ştiut dintotdeaună că atunci când trebuie să imi reîncarc bateriile pot face asta doar cu energia unui alt oraş. Iar de data asta, ce alt oraş mai bun decât Sibiul? Sufletul copilăriei mele. Fiind năcută la Mediaş am simţit asemănarea izbitoare dintre urbanistica acestor două oraşe. Mă simţeam în Sibiu ca în grădina bunicilor, alergând din stanga în dreapta plină de entuziasm, îmbrăţişând tot ce mă înconjoară. 

Duminică, am luat o ultimă gură de cafea de Sibiu, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors la tabieturile săptămânale. Am admirat peisajele ce le lăsam în urmă în oglinzile retrovioare şi făceam promisiuni tacite cum că ne vom întoarce când ne va zâmbi şi soarele.

Îmi mai primesc prinţul dacă nu am nevoie de salvare?

   Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, când aveam cam 5-6 ani aveam o cutie care adăpostea nişte cărţuli mici cu poveşti de Fraţii Grimm. Eram atât de înnebunită de poveştile alea încât as fi vrut să-mi fie citite la nesfârşit de mama sau de tata. Ţin minte cum spuneam plină de entuziasm că abia aştept să merg la şcoală să învăţ să citesc pentru a-mi putea citi singură poveştile, altfel spus, pentru a avea independenţa necesară de a face ce vreau, oricând, fără a mai trebui să rog pe cineva să îmi facă favoruri.

Printre cărţile din acea cutie era şi Rapunzel, care acum mă duce cu gândul la Albă ca Zăpada şi mai departe la Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită  şi toate celalalte sute de poveşti şi basme cu prinţese care abia aşteptau să fie salvate de vreun prinţ. Deci da, de mic copil fiind mi s-a băgat, cumva subtil, în cap ideea că eu sunt o prinţesă, mică şi neajutorată, şi nu voi putea fi "fercită până la adânci bătrâneţi" decât după ce va veni prinţul pe cal alb să mă salveze de vreo mamă vitregă, sau de vreun balaur sau cine mai ştie de ce altă creatură înfricoşătoare. Practic, orice vrei să faci cu viaţa ta, trebuie să stârneşti câtuşi de puţină milă, pentru că altfel nu vine nimeni să te salveze.

   Dar eu nu vreau să fiu salvată. Eu tot ce vroiam era să învăţ să citesc singură. Acum tot ce vreu e să-mi păstrez independenţa aceasta de care sunt absolut dependentă. Tot ce am avut nevoie am dobândit singură, şi plănuiesc să fac la fel şi pe viitor. Nu vreau să datorez nimănui nimic, în afară de mine însămi. 

   Dacă am nevoie de o prezenţă masculină în viaţa mea e pentru a împărtăşi momente frumoase, pentru a petrece timp de calitate cu cineva. Nicidecum pentru completare, sunt completă, sunt în întregime a mea. Nu vreau să zică altcineva că mă detine. Ştiu să schimb becuri, am bani să plătesc facturi şi mă descurc chiar şi să schimb roata la maşină. Şi atunci, de la ce m-ar putea salva cineva? E anormal să nu ai nevoie de salvare?     Deci dacă printre femeile pe care le admir sunt Ioana D'Arc, Marie Curie, Amelia Earhart şi Grace Hopper, e greşit? Nu îmi primesc prinţul dacă am vise? Dacă lupt pentru ele? Dacă nu sunt la un pas de prăpastie, ci la un pas de succes ce se întâmplă cu mine? 

   Îmi mai primesc prinţul dacă nu am nevoie de salvare?

   

Obsesia pentru Duminica.

Cafele, cafele, cafele. 

Şi un miros de tutun stătut. Era tot ce aveam în cap când m-am trezit mult prea târziu azi.

Duminica.

Îmi amintesc cât de mult uram duminicile când eram în liceu. Mereu spuneam că aş prefera să am doua zile de luni în loc de o duminică. Dar anii au trecut şi am ajuns să înţeleg la ce e bună duminica. 

Duminicile sunt bune pentru a sta cu ochii închişi preţ de încă cinci minute după ce te-ai trezit şi să te gândeşti la ce ai făcut sâmbăta seara, asta dacă ai făcut ceva. Adevărul e ca la 23 de ani faci multe sâmbătă seara, majoritatea ajungi să le regreţi a doua zi. Sau nu neaparat. 

Rătăcită printre cele patru perne şi vreo trei pături am ales să mă rostogolesc până pe marginea patului. Pentru că disperam după "cafele, cafele, cafele". 

Aşa adormită şi zăpăcită mi-a venit în minte melodia lui Dean Martin, La Vie en Rose. Mergea tare bine cu momentul şi vremea de afară. Bătea un soare de zici că era martie, dar e ianuarie şi aparent va mai fi multă vreme.

E o duminică perfectă. Mahmură, obosită, lenesă şi cu soare. O duminică fără planuri, fără griji, fără graba de a ajunge nicăieri. Goală. Am ajuns să înţeleg duminica, mă repet. Duminica e făcută pentru nimic. Şi uneori goliciunea străzilor pe care ea o furnizează e mirifică. E bine să fie magazinele închise, ce-aş avea de cumpărat şi aşa? 

Cel mai mult îmi place că locuiesc în oraşu' ăsta cosmopolit, în care oamenii parcă se sincronizează. Exista o mobilizare la un nivel telepatic al locuitorilor din Cluj. Cumva toţi trăim acelaşi soi de zile, dar mi-e greu să explic asta, pentru că nici eu nu o înţeleg prea bine. 

Îmi plac duminicile. De fapt, viaţa mea e chiar simplă, îmi plac duminicile, mâncarea de mic dejun şi, mai nou, să îl citesc pe Bukowski. 

Desigur, cândva, după ce îmi petrec ziua pe canapea, sau în pat ajung să fiu într-un loc al minţii care nu ma prea satisface, E locul acela unde am stocat toate duminicile în care nu beam cafeaua singură. Şi oricât de puţin mi-ar plăcea, rămân acolo o vreme. Hoinărind printre nişte amintiri care trag după sine sentimente, nu e sănătos. Toate sentimentele aceastea provocate de amintiri sunt precum durerile fantomatice ale unui picior de lemn. Oamenii au un mod foarte interesant de a funcţiona, ei singuri cu propriul lor creier îşi provoacă dureri imaginabile. Ne cream propriile noastre furtuni şi apoi ne plângem că plouă. Şi la mine în apartament plouă, toţi stropii sunt toate duminicile în care aveam partener de cafea. Toate cafelele, toate dejunurile, toate melodiile din fundalul unor conversaţii obosite, toţi stropii. Stau acolo, în ploia mea, cumva nostalgică, cumva memorând la nesfârşit aceleaşi momente în care eu eram fericită şi el era frumos, până când... Ajunge să fie furtună la mine în apartament. Pentru că îmi amintesc toate tunetele şi fulgerele, care erau personalizate de urlete ş uşi trântite. În spatele fiecărei cafele de duminică era o ceartă de sâmbătă. Cumva, înainte fiecărei rafală de ploaie, oricât de caldă, era un fulger şi, respectiv, un tunet. Dintr-o dată durerile fantomatice ale piciorului de lemn se intensificau până la punctul în care mă apuca o furie, o agitarea deasta a sufletului incontrolabilă. Îmi pare rău, dar nu-mi place să ploua la mine în apartament, nu de alta, dar m-a costat destul finisatul, covorul e tare scump, podelele se vor umfla, pereţii probabil vor mucegăii, nu vreau să trăiesc într-o ruină. Mi-am împodobit toată viaţa cu niste elemente sensibile la apă, mai ales la apa trecutului, aşa că, hai să nu mai plouă. Hai să nu-mi mai creez furtuni. Oricum, sincer, acum când realizez câte au tras după sine acele cafele în doi, nici măcar nu mai mi-e dor de ele.

E superbă duminica în Cluj. Asa goală şi ramolită cum e ea, e fantastică. Probabil ar fi cazul să-mi scot prietenele la Mimosas, doar aşa, pentru a sărbători că nu mai plouă.

But baby it's cold outside !

În sfârşit acasă!

Când am ieşit din cafenea am simţit cum încet încet mi se formează steluţe de gheaţă pe faţă. Mergând spre maşina singura întrebare care continuam, în mod obsesiv, sa mi-o adresez era : De ce locuiesc undeva unde aerul îmi răneşte faţa? . Oricât de gros mi-ar fi paltonul şi oricâte straturi de bluze am pe sub el simt cum încet încet îmi ingheaţă sângele în vene, cât de dramatic a sunat asta, nu?

Îmi tremura mâna pe schimbător şi ăn bordul maşinii vedeam cum sunt -12 grade Celsius afară. Înfricoşător pentru friguroasa de mine. Dar ce e frumos la -12 grade în Cluj e faptul că se linişteşte oraşul. Toţi suntem ocupaţi cu tremuratul, nu mai avem timp de claxoane, de gesturi aiurea in trafic, de la frig nu ne mai grăbim să ajungem nicăieri, vrem doar acasă.

Am ajuns şi eu, în sfârşit, acasă!

Visam demult la cana mea cu pulovăraş roşu plină cu un dublu cappuccino. Am +24 de grade în casă! Iar de la uşa până în dressing m-am simşit ca Baba Dochia, dând jos cele 7 cojoace. După ce, în sfârşit, am ajuns pe canapea, cu cappuccino-ul întro mână şi cu Charles Bukowski în cealaltă m-a străpuns un gând, undeva la suprafaţa creierului. Era despre oameni, despre câte se pot întâmpla şi despre câte trebuie să se întâmple pentru ca doi oameni să ajungă să se cunoască.

Privind retrospectiv la viaţa mea pot spune cu mare sinceritate că dacă eu nu aş fi ales un anumit bistro unde să iau prânzul, sau o anumită şosea pe care să conduc, probabil nu aş fi avut acum in viaţa mea anumiţi oameni. Desigur, nu vorbesc acum despre prietenii unor prieteni pe care am ajuns să îi cunosc în liceu pentru că o prietenă din copilărie era vecină cu un prieten de-al lor. Vorbesc acum despre oamenii aceia care nu trebuiau deloc să fie unde au fost de fapt. Vorbesc despre mine care uneori am apărut în drumul, la propriu, unor oameni, iar aceştia s-au împiedicat, la propriu, de mine. 

Pare simplu, cineva îţi face cunoştiinţă cu altcineva, sau tu ajungi să te prezinţi în faţa cuiva, aiurea, aleator. Şi poate totuşi... E ceva mai mult. Foarte multe lucruri consipiră la întâlnirea dintre doi oameni. Planetele trebuie să se alinieze într-un anumit fel, soarele trebuie să aibă o anumită intensitate de lumină şi bineînţeles, temperatura de afară trebuie să te facă să vrei să ieşi din casă şi să cunoşti oameni. 

Există o poezie a unui poet din Venezuela care zice ceva de genull "Pământul s-a mişcat pentru a ne aduce mai aproape. S-a întors împotriva sa şi a noastră pentru ca în cele din urma să ne aducă împreună în acest vis". E nevoie de foarte multe pentru ca doi oameni să se întâlnească, dar parcă totuşi rareori e nevoie de voinţa acestora. 

Asta e până ajungi să cunoşti pe cineva, care oricât de complicat pare, e partea simplă. Partea complicată e atunci când universul îţi pune în faţă un om şi apoi tu trebuie să îl iei şi, vorba aia, să faci ceva cu el. E greu, să stai în faţa unui om, el să zică un lucru, apoi tu să zici un altul şi apoi să te trezeşti că vrei să îţi petreci restul vieţii în mijlocul acelei conversaţii, iar acea conversaţie presupune o adevărată "întreţinere". 

E uşor să cunoşti oameni. Pentru că nu tu îi cunoşti de fapt, tu nu faci nimic de fapt. Partea grea e să păstrezi oameni. Să îi faci parte din viaţa ta. Partea şi mai grea e să îi faci pe ei să vrea să facă parte din ea. Totul se complică după a doua întâlnire. De obicei, la a doua întâlnire e momentul care schimbă totul. Şi din nefericire, nu totul se schimbă spre bine.

Maşina mea de spălat scoate sunetul acela enervant care mă avertizează că a terminat programul de spălare. 

Mă aşteaptă o seară plină de căldură. Fizică, căldură fizică.