Desigur smiley face-ul e total ironic, iar noptile mele cu luna plina sunt total scoase din contextul romantic.
Nu pentru ca nu mi-ar placea, ci pentru ca imi provoaca niste insomnii de toata groaza.
Deja sunt la curent cu ultimele episoade din seriale pe care nici macar nu le urmaresc, am vizualizat toata garderoba etalata pe covorul rosu de la Cannes, stiu ce cadou imi doresc de ziua meu pentru urmatorii 5 ani si google-ul s-a plictisit de cautarile mele obosite.
Dar printre ele am descoperit si o melodie care imi place : https://www.youtube.com/watch?v=aN5PdK1ZzQU
Deloc atipic mie, sau oricui, ca la aceste ore tarzii din noapte sa mi se starneasca niste ganduri filosofice. Asa am ajuns aici...
Intr-unul din episoadele pe care le-am vizualizat in aceasta seara am auzit un monolog despre iubire [asta ca sa pastram totusi putin din conteztul romatic al lunii pline], mai exact despre iubire si limitarile ei. Despre cate si-ar dori oamenii sa faca in materie de iubire si cat de putine fac. In cadrul monologului era si o intrebare "Cum ar fi sa fim mai curajosi?".
EXACT! Cum ar fi? Sa ne chiar exprimam dorintele si gandurile si sentimentele?
Eu nu as putea spune ca am avut vreodata vre-o retinere in materie de orice chestie sentimentala, in special ca oricum tot ce gandesc mi se citeste pe fata. De altfel sunt o persoana foarte sincera si deschisa, imi exprim muuuult prea usor emotiile si de obicei cand vreau ceva cer.
Poate e bine, poate e rau, or sa ma invete anii. Cert e ca la sfarsitul zilei felul acesta de a fi mi-a adus fericire.
Din pacate nu stiu, nu cred de fapt ca toti oameni sunt ca mine. Cred ca oamenii isi impun restrictii, cred ca oamenii se auto-cenzureaza si din cauza asta nu ajung sa experienteze ceea ce si-ar dori. Iar ce cred ca e cel mai trist din aceasta ipoteza e faptul ca nici macar nu realizeaza ca e vina lor.
In opinia mea, oamenii nu realizeaza care e sursa deficitului de care sufera. Traiesc ei cu o idee vaga despre ce ar putea fi si cum ar putea fi viata si dragostea, iar daca ideea lor nu se concretizeaza ajung sa blameze peroana iubita, sau familia, sau prietenii, sau intreaga sociatate cu "ideile ei arhaice".
Voi spune acum un cliseu spus de multi inteles de prea putini, suntem raspunzatori pentru propria noastra fericire. Daca ceva lipseste din viata noastra, sentimental vorbind, e strict vina noastra. Ar trebui sa invatam sa cerem cat mai mult, si-apoi vedem noi ce primim, dar cu certitudine vom primi cat si ce meritam.
Asa ca, da, cum ar fi sa fim mai curajosi?
Sa spunem cu tarie ca ne place persoana X, sau ne absolut displace persoana Y. Sau orice absoluta cretinate pe care o simtim, acum imi amintesc un citat din Elizabeth Gilbert, din cartea ei hiper-faimoasa Eat, Pray, Love : "I'm having a relationship with my pizza" AND THAT'S GREAT!
Oamenii au o complexitate deosebita, fiecare om in parte are o idee sau un sentiment cu care se lupta zilnic si cred ca am fi mult mai sanatosi daca am urla in gura mare ce ne doare.
Desigur, asta e doar opinia mea. Propria mea filosofie de viata [smiley face non-ironic], si dupa cum am afirmat si mai sus, daca e bine sau daca e rau or sa ma invete anii.
duminică, 22 mai 2016
joi, 7 aprilie 2016
Un nou anotimp.
Eram pe taxi, in drum spre o alta degustare de vinuri, cand privind spre geam am vazut bila acea mare de foc ce se uita fix la mine si zicea "honey, i'm back"
Scrisesem pe undeva pe vreo pagina de socializare ca cel mai recomfortant gand in viata asta e faptul ca totul e trecator.
Ma rog, formularea era ceva mai metaforica. Zicea ceva in genul ca exista o regula generala pe planeta, cea a anotimpurilor. Pentru ca, privind atat in ansamblu cat si in detaliu, toate un "anotimpuri". Pleaca unu, vine altul si tot asa.
Chiar cred ca acesta e un gand foarte recomforant, gerul iernii nu e pe veci, caldura exorbitanta a verii nu e pe veci, toate-s trecatoare.
Iar acum iata si reversul medaliei: toate trec, toate se termina, nimic nu e pentru totdeauna. Oricat de tragic suna, e atat de bine.
Am ajuns la degustare. Haideti sa ne bucuram de vara!
vineri, 18 martie 2016
Seri de Vineri
Fara vreo tenta de vulgaritate, dar stand in vana si ascultand jazz mi-am amintit ca mai am si acest colt cibernetic unde obisnuiam sa mai trantesc una alta.
Probabil nu scriu destul de mult, sau destul de frumos, dar scriu din suflet. Ma rog, ce-o mai fi ramas din el.
Exista un sentiment de libertate de care ma bucur in majoritatea serilor de vineri cand ies de la birou. Un sentiment care seamana un pic cu o zi cu soare pierduta conducand cu geamurile jos. Iubesc acest sentiment si am ajuns sa cred ca nu il apreciez destul. Nu stau destul timp sa il savurez, nu il ingrijesc destul in mintea si inima mea. E prea ... efemer, as putea spune. Vine dintr-o data si pana sa apuci sa-ti dai seama ca e, iti amintesti ca n-ai trimis un raport, ca n-ai spalat masina sau ca maine chiar daca e sambata tot ai de sters geamuri.
O doamne pe care am admirat-o din multe pucte de vedere, nu toate, dar multe, obisnuia sa isi ghideze viata dupa motto-ul "carpe diem" (traieste clipa). Iubeam asta la ea! Statea si devoram fiecare particica a acestiu fapt. Pana cand am vazut greselile pe care le-a facut in viata, deciziile proaste pe care le-a luat din cauza acestui motto. Poate erau "gresite" si "proaste" doar in capul meu, la urma urmei acestia sunt niste termeni foarte relativi. Oricum, din cauza acestei perceptii ale mele, atunci cand a venit vremea sa aleg si eu un motto dupa care sa ma ghidez, nu a fost acesta.
Nu a fost, independent de cat de mult imi placea si cat de tare o admiram pe acesta doamna. Am ales mai degraba sa fiu putin mai calculata, sa gandesc cu 5 pasi in fata. Stiu mereu ce are sa imi spuna persoana din fata mea, nu sunt surprinsa de nimic. Si daca cumva vrea cineva sa imi faca vreo surprinza ajjng sa urasc fiecare "moment" din acea surpriza. Si din acea persoana.
Bine bine. Toate astea m-au facut mai sigura pe mine, mai independenta, mai "in control", mai singura, mai trista, mai buna la serviciu, mai atenta la cei din jur, mai dezamagita, mai putin dezamagita ... Dar toate astea mi-au facut toate sentimentele de bine mai efemere.
Si atunci ajung sa ma intreb... Oare chiar e mai bine sa nu iau decizii gresite in detrimentul "trairii clipei"? Oare chiar se merita sa stiu mereu ce urmeaza sa se intample in deprimentul a "ma lasa purtata de val"?
Probabil nu scriu destul de mult, sau destul de frumos, dar scriu din suflet. Ma rog, ce-o mai fi ramas din el.
Exista un sentiment de libertate de care ma bucur in majoritatea serilor de vineri cand ies de la birou. Un sentiment care seamana un pic cu o zi cu soare pierduta conducand cu geamurile jos. Iubesc acest sentiment si am ajuns sa cred ca nu il apreciez destul. Nu stau destul timp sa il savurez, nu il ingrijesc destul in mintea si inima mea. E prea ... efemer, as putea spune. Vine dintr-o data si pana sa apuci sa-ti dai seama ca e, iti amintesti ca n-ai trimis un raport, ca n-ai spalat masina sau ca maine chiar daca e sambata tot ai de sters geamuri.
O doamne pe care am admirat-o din multe pucte de vedere, nu toate, dar multe, obisnuia sa isi ghideze viata dupa motto-ul "carpe diem" (traieste clipa). Iubeam asta la ea! Statea si devoram fiecare particica a acestiu fapt. Pana cand am vazut greselile pe care le-a facut in viata, deciziile proaste pe care le-a luat din cauza acestui motto. Poate erau "gresite" si "proaste" doar in capul meu, la urma urmei acestia sunt niste termeni foarte relativi. Oricum, din cauza acestei perceptii ale mele, atunci cand a venit vremea sa aleg si eu un motto dupa care sa ma ghidez, nu a fost acesta.
Nu a fost, independent de cat de mult imi placea si cat de tare o admiram pe acesta doamna. Am ales mai degraba sa fiu putin mai calculata, sa gandesc cu 5 pasi in fata. Stiu mereu ce are sa imi spuna persoana din fata mea, nu sunt surprinsa de nimic. Si daca cumva vrea cineva sa imi faca vreo surprinza ajjng sa urasc fiecare "moment" din acea surpriza. Si din acea persoana.
Bine bine. Toate astea m-au facut mai sigura pe mine, mai independenta, mai "in control", mai singura, mai trista, mai buna la serviciu, mai atenta la cei din jur, mai dezamagita, mai putin dezamagita ... Dar toate astea mi-au facut toate sentimentele de bine mai efemere.
Si atunci ajung sa ma intreb... Oare chiar e mai bine sa nu iau decizii gresite in detrimentul "trairii clipei"? Oare chiar se merita sa stiu mereu ce urmeaza sa se intample in deprimentul a "ma lasa purtata de val"?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)