Ne aflăm într-o eră în care a avea o relaţie e atât de complicat. Adică, la naiba, sunt atâtea jocuri la care trebuie să fi cel mai bun: jocul cu minciuna, cu şoarecele şi pisica, jocul cu autocontrolul, jocul cu nu îi arăt sentimentele deşi mor de dorul lui/ei. Ce e cel mai aiurea, după părerea mea, e că trebuie să menţii o legătură permanentă cu mai mulţi parteneri/partenere, tocmai pentru a păstra atenţia aceluia/aceleia pe care o vrei. Serios, cât de handicapat e asta? Dacă vrei un om, acel singur om, de ce mama dracului (scuzaţi excesul de furie) trebuie să îţi umble toate părţile corpului între 10 alte corpuri?
În secolul 21 trebuie să ştii să ignori apeluri telefonice, deşi singurul lucru pe care vrei să-l faci e să raspunzi. În esenţă, dacă placi cu adevărat pe cineva trebuie să laşi baltă tot ce îţi vine în mod natural să faci doar pentru a fi cel mai bun la acest joc, la acest handicapat joc.
Trebuie să te prefaci atât de tare că nu îţi pasă! Eu nu pot aşa, eu nu sunt aşa. Pentru mine schimbă totul această atitudine de nepăsare, în cele din urmă, chiar nu-mi mai pasă.
Oare de ce sunt oamenii atât de complicaţi? De ce nu poate fi simplu şi o relaţie să înceapă cu un "Hai să luam prânzul împreună!" ?
Scrisesem la un moment dat în postarea anterioară că am ştiu mereu că iubesc şi am ştiu mereu ce iubesc. Lăsaţi-mă să dezvolt un pic. Cred, cu desăvârşire că e foarte important ca entitate umană să ajungi să te cunoşti în toate profunzimiile şi nu sunt eu prima care crede asta, Socrate a fost. Marele Socrate, marele filosof care a trăit în Grecia antică. Deci, nu e vre-o noutate, nu e ceva inovator, e o zicală, o învăţătură de când lumea : " Cunoaşte-te pe tine însuţi". Trebuie să ştiţi mereu ce iubiţi. Eu iubesc toamna, cred că e anotimpul meu preferat. Îmi plac toate anotimpurile, primăvara e mereu proaspătă, mereu nouă şi pusă pe fapte, vara te schimbă, fiecare vară are povestea ei şi te schimbă, iarna e Crăciunul care, ei bine, e cea mai frumoasă sărbătoare, dar toamna, toamna e mai mult. Toamna e ca o doamnă ajunsă undeva la vârsta a doua care are multe să te înveţe. Toamna e caldă, chiar dacă se face frig, toamna vine cu o mare încărcătură de frunze şi culori şi nori. Şi te plouă şi ţi-e frig, şi doamne ce scurtă a fost vacanţa, sau concediu. Totuşi, sunt unele zile, când e soare! Te bate soarele!
Ia-ţi o cafea şi bea-o cu doamna Toamnă! ... are multe să te înveţe
Şi ce mai fac eu toamna asta?
Ei bine, în sfârşit e gata apartamentul meu şi ma voi muta #lamineacasa.
În Cluj se desfasoara festivalul international de film de comedie COMEDY CLUJ. A început astăzi şi ţine până în data de 19 octombrie. Detalii despre program şi bilete găsiţi pe siteul oficial al festivalului. Dintre filmele care vor rula mi-ar plăcea mult să vad "Pot sa ma las când vreau", "Nunta toscană" şi probabil "Mâine, Bach"; acum rămâne de văzut la care ajung şi la care nu.
În afară de Comedy Cluj, mâine seară Euphoria Music Hall îl au ca invitat pe Wilkinson şi DA! MERGEM! Îmi place mult de cei de la Euphoria, ştiu să creeze petreceri reuşite pe gustul tuturor, chiar şi al meu.
La Teatrul Naţional am văzut că se va juca, din nou, piesa "Florenţa sunt eu", eu am văzut-o stagiunea trecută şi vreau să zic că am fost plăcut impresionată. Banii pe bilet au fost o investiţie bună, ca să zic aşa, deci vă recomand cu mare drag această piesă. Merită, merită, merită! Mie mi-ar fi plăcut enorm de mult să merg la premieră la "Mein Kampf", dar din nefericire nu am ajuns. Sperăm că se va juca şi luna viitoare.
Ah şi da, desigur, în data de 29 octombrie se va juca opera Madama Butterfly de Puccini. Opera mea preferată, pentru cei care încă nu ştiu asta. şi DA! MERG! Din nou... Unele lucruri îmi plac atât de mult încât nu mă pot opri să nu le văd din nou şi din nou şi din nou.
A trăi nu e o povară, nu e un chin. Viaţa nu e nici un test nici un profesor. Viaţa, în sinea sa, e ceva abstract. Habar n-avem de fapt cât suntem de vii. Dacă e adevărată teoria mea că existam doar în imaginaţia unei bătrâne pe patul de moarte care încă contemplează la tinereţe? Dar, e viaţa, oricât de abstractă, e tot ce ai. Aşa că, pe cât poţi, ai face bine s-o trăieşti. Să descoperi ce îţi place să mănânci şi să bei, în preajma căror oameni vrei să stai şi ce locuri te fac fericit.
Eu sunt fericită când mă trezesc în Cluj. Uneori ploua, uneori e soare. Uneori nu vreau să vorbesc cu nimeni şi alteori chiar nu vorbesc cu nimeni. Dar la finalul fiecărei zi, sunt fericită că m-am trezit în Cluj.
Mie-mi place cafeaua şi nimeni nu înţelege de ce. Nu mănânc chestii verzi şi sunt o ciudată. Dar citesc destul de mult, am călătorit oriunde am avut ocazia şi peste tot aş mai merge încă cel puţin o data. Nu am mulţi prieteni, dar pentru câţiva oameni aş face orice. Îmi doresc un buchet de trandafiri înveliţi într-o hârtie de ziar şi am înteţes câte ceva despre viaţă până acum. Am înţeles că nu trebuie să-i dau drumul, cu nu trebuie doar să exist, că pot chiar trăi.
Am cunoscut oameni care au pus unele lucruri în sufletul meu şi au luat altele. Am văzut locuri care m-au lăsat fără cuvinte şi totuşi încă nu am adormit sub aurolele boreale. Am făcut câte am putut.
Am şi regrete, şi se tot aduna, precum nişte fire de praf peste o carte veche din bibliotecă, precum anii peste un bătrân văduv, precum...stropii de ploaie în mare. Şi îmi place să-mi păstrez fixurile, ba chiar mai mult, le respect şi le alimentez.
Am o şansă, un dar, din păcate nu mă pot scuti de dureri şi suferinţe, dar cine poate? În schimb, ştiu ce iubesc. Oricât de greu ar fi fost uneori, oricât de mult s-ar fi certat oamenii cu mine şi oricâte inimi am frânt, am ştiut mereu ce iubesc. Şi am ştiut mereu că iubesc. Am fost mereu sinceă cu mine şi tăios de sinceră cu cei din jur.
Am trăit cât am putut de mult şi încă mai vreau! Pentru că, poate, ăsta e raiul.
Există şi un blestem totuşi. Nu mai eşti niciodată cu adevărat acasă, ăsta e blestemul, o dată ce ai văzut, trăit şi cunoscut atâtea şi atâţia, nu mai eşti niciodată acasă, pentru că ţi-ai lăsat bucăţi din inima peste tot.
Zâmbesc mult în timpul zilei. Mă bucur de orice şi fac doar ce-mi place. Am învăţat cum să trăiesc frumos şi o fac al dracului de bine.
#SpendADayWithMe a fost o idee care mi-a venit ieri dimineaţă. M-am trezit şi am observat că am timp să fac orice, tot ce vreau, că în sfârşit nu mai trebuie să ajung într-un anume loc la o anumită oră.
Plănuiam să termin seara cu o cană de ceai, scriind în faţa laptopului, dar tocmai când am parcat maşina Dada a spus că ea ar bea un pahar de vin şi eu am ştiu unde e bun vinul. Asta-i frumuseţea Clujului, că atunci când totul pare a fi gata, mai există totuşi încă ceva ce să apară după vre-un colţ.
O viaţă frumoasă e atunci când zâmbeşti mult, visezi la lucruri măreţe şi realizezi cât de binecuvântat eşti pentru tot ceea ce ai.
Sincer, chiar nu vreau să trăiesc un basm. Chiar nu îl caut pe făt-frumos.
Şi ştiu că nu sunt singura în această situaţie. Mai ştiu şi că persoana pe care o iubeşti se poate trezi într-o dimineaţă şi să iubească pe altcineva, dar ca o bancnotă de 100 de dolari şi a doua zi va fi tot o bancnotă de 100 de dolari. Nu, nu intenţionez să reduc totul la lucruri materiale, nu sunt o fire pe atât de superficială pe cât par şi în nici un caz nu mi-aş vinde sufletul pentru bani. Mi-aş vinde, necondiţionat, sufletul pentru sinceritate, devotament şi încredere. Necondiţionat l-aş vinde pentru un sprijin moral, pentru o susţinere sentimentală pe termen lung. Nu mi-aş vinde sufletul diavolului, decât dacă acesta mi-ar promite fericirea tuturor oamenilor pe care îi iubesc.
Din aceste motive mă trezesc în dificultate atunci când încerc să-i explic câte unui băiat că nu sunt specială. Nu sunt cea mai frumoasă şi când îmi vezi ochii nu ţi se îmbunătăţeşte ziua. Nu sunt lumea şi nici nu o am la picioare. Vocea mea nu e muzică, iar râsul meu nu e cel mai drăgălas, la dracu' nici măcar zâmbetul nu mi-e magic.Nu. nu îţi poţi vedea copiii nenăscuţi în ochii mei. Nu sunt una la un milion, de altfel, nu sunt deloc diferită, crede-mă! Nu am un suflet mai mare decât altele şi nici păr mai strălucitor.
Nu, nu vreau o relaţie decât dacă îmi poţi arăta ca nu toţi bărbaţii sunt la fel, iar această diferenţă chiar nu constă în grosimea portofelului. Nu, cuvintele tale nu înseamnă nimic pentru mine şi tot ce-mi promiţi mă astept să încalci până mâine. Nu, nu te cred, nu pot avea încredere în tine. Nu sunt singura pe care o vrei, aşa că nu mai spune asta.
Ştiţi ce sunt? Eu şi majoritatea fetelor de altfel? Suntem genul acele de fete pe care băieţii le cunosc cândva prea repede în viaţă şi nu ştiu ce să facă cu ele. Sunt genul acela de fete responsabile care ştiu să ofere multe şi se aşteaptă să primească aceleaşi lucruri înapoi.
Nu, chiar nu vreau să trăiesc un basm. Vreau doar pe cineva care să mă vrea pentru ceea ce sunt şi să-mi facă inima să uite că a fost vreodată frântă.
