Îmi mai primesc prinţul dacă nu am nevoie de salvare?

   Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, când aveam cam 5-6 ani aveam o cutie care adăpostea nişte cărţuli mici cu poveşti de Fraţii Grimm. Eram atât de înnebunită de poveştile alea încât as fi vrut să-mi fie citite la nesfârşit de mama sau de tata. Ţin minte cum spuneam plină de entuziasm că abia aştept să merg la şcoală să învăţ să citesc pentru a-mi putea citi singură poveştile, altfel spus, pentru a avea independenţa necesară de a face ce vreau, oricând, fără a mai trebui să rog pe cineva să îmi facă favoruri.

Printre cărţile din acea cutie era şi Rapunzel, care acum mă duce cu gândul la Albă ca Zăpada şi mai departe la Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită  şi toate celalalte sute de poveşti şi basme cu prinţese care abia aşteptau să fie salvate de vreun prinţ. Deci da, de mic copil fiind mi s-a băgat, cumva subtil, în cap ideea că eu sunt o prinţesă, mică şi neajutorată, şi nu voi putea fi "fercită până la adânci bătrâneţi" decât după ce va veni prinţul pe cal alb să mă salveze de vreo mamă vitregă, sau de vreun balaur sau cine mai ştie de ce altă creatură înfricoşătoare. Practic, orice vrei să faci cu viaţa ta, trebuie să stârneşti câtuşi de puţină milă, pentru că altfel nu vine nimeni să te salveze.

   Dar eu nu vreau să fiu salvată. Eu tot ce vroiam era să învăţ să citesc singură. Acum tot ce vreu e să-mi păstrez independenţa aceasta de care sunt absolut dependentă. Tot ce am avut nevoie am dobândit singură, şi plănuiesc să fac la fel şi pe viitor. Nu vreau să datorez nimănui nimic, în afară de mine însămi. 

   Dacă am nevoie de o prezenţă masculină în viaţa mea e pentru a împărtăşi momente frumoase, pentru a petrece timp de calitate cu cineva. Nicidecum pentru completare, sunt completă, sunt în întregime a mea. Nu vreau să zică altcineva că mă detine. Ştiu să schimb becuri, am bani să plătesc facturi şi mă descurc chiar şi să schimb roata la maşină. Şi atunci, de la ce m-ar putea salva cineva? E anormal să nu ai nevoie de salvare?     Deci dacă printre femeile pe care le admir sunt Ioana D'Arc, Marie Curie, Amelia Earhart şi Grace Hopper, e greşit? Nu îmi primesc prinţul dacă am vise? Dacă lupt pentru ele? Dacă nu sunt la un pas de prăpastie, ci la un pas de succes ce se întâmplă cu mine? 

   Îmi mai primesc prinţul dacă nu am nevoie de salvare?

   

Obsesia pentru Duminica.

Cafele, cafele, cafele. 

Şi un miros de tutun stătut. Era tot ce aveam în cap când m-am trezit mult prea târziu azi.

Duminica.

Îmi amintesc cât de mult uram duminicile când eram în liceu. Mereu spuneam că aş prefera să am doua zile de luni în loc de o duminică. Dar anii au trecut şi am ajuns să înţeleg la ce e bună duminica. 

Duminicile sunt bune pentru a sta cu ochii închişi preţ de încă cinci minute după ce te-ai trezit şi să te gândeşti la ce ai făcut sâmbăta seara, asta dacă ai făcut ceva. Adevărul e ca la 23 de ani faci multe sâmbătă seara, majoritatea ajungi să le regreţi a doua zi. Sau nu neaparat. 

Rătăcită printre cele patru perne şi vreo trei pături am ales să mă rostogolesc până pe marginea patului. Pentru că disperam după "cafele, cafele, cafele". 

Aşa adormită şi zăpăcită mi-a venit în minte melodia lui Dean Martin, La Vie en Rose. Mergea tare bine cu momentul şi vremea de afară. Bătea un soare de zici că era martie, dar e ianuarie şi aparent va mai fi multă vreme.

E o duminică perfectă. Mahmură, obosită, lenesă şi cu soare. O duminică fără planuri, fără griji, fără graba de a ajunge nicăieri. Goală. Am ajuns să înţeleg duminica, mă repet. Duminica e făcută pentru nimic. Şi uneori goliciunea străzilor pe care ea o furnizează e mirifică. E bine să fie magazinele închise, ce-aş avea de cumpărat şi aşa? 

Cel mai mult îmi place că locuiesc în oraşu' ăsta cosmopolit, în care oamenii parcă se sincronizează. Exista o mobilizare la un nivel telepatic al locuitorilor din Cluj. Cumva toţi trăim acelaşi soi de zile, dar mi-e greu să explic asta, pentru că nici eu nu o înţeleg prea bine. 

Îmi plac duminicile. De fapt, viaţa mea e chiar simplă, îmi plac duminicile, mâncarea de mic dejun şi, mai nou, să îl citesc pe Bukowski. 

Desigur, cândva, după ce îmi petrec ziua pe canapea, sau în pat ajung să fiu într-un loc al minţii care nu ma prea satisface, E locul acela unde am stocat toate duminicile în care nu beam cafeaua singură. Şi oricât de puţin mi-ar plăcea, rămân acolo o vreme. Hoinărind printre nişte amintiri care trag după sine sentimente, nu e sănătos. Toate sentimentele aceastea provocate de amintiri sunt precum durerile fantomatice ale unui picior de lemn. Oamenii au un mod foarte interesant de a funcţiona, ei singuri cu propriul lor creier îşi provoacă dureri imaginabile. Ne cream propriile noastre furtuni şi apoi ne plângem că plouă. Şi la mine în apartament plouă, toţi stropii sunt toate duminicile în care aveam partener de cafea. Toate cafelele, toate dejunurile, toate melodiile din fundalul unor conversaţii obosite, toţi stropii. Stau acolo, în ploia mea, cumva nostalgică, cumva memorând la nesfârşit aceleaşi momente în care eu eram fericită şi el era frumos, până când... Ajunge să fie furtună la mine în apartament. Pentru că îmi amintesc toate tunetele şi fulgerele, care erau personalizate de urlete ş uşi trântite. În spatele fiecărei cafele de duminică era o ceartă de sâmbătă. Cumva, înainte fiecărei rafală de ploaie, oricât de caldă, era un fulger şi, respectiv, un tunet. Dintr-o dată durerile fantomatice ale piciorului de lemn se intensificau până la punctul în care mă apuca o furie, o agitarea deasta a sufletului incontrolabilă. Îmi pare rău, dar nu-mi place să ploua la mine în apartament, nu de alta, dar m-a costat destul finisatul, covorul e tare scump, podelele se vor umfla, pereţii probabil vor mucegăii, nu vreau să trăiesc într-o ruină. Mi-am împodobit toată viaţa cu niste elemente sensibile la apă, mai ales la apa trecutului, aşa că, hai să nu mai plouă. Hai să nu-mi mai creez furtuni. Oricum, sincer, acum când realizez câte au tras după sine acele cafele în doi, nici măcar nu mai mi-e dor de ele.

E superbă duminica în Cluj. Asa goală şi ramolită cum e ea, e fantastică. Probabil ar fi cazul să-mi scot prietenele la Mimosas, doar aşa, pentru a sărbători că nu mai plouă.

But baby it's cold outside !

În sfârşit acasă!

Când am ieşit din cafenea am simţit cum încet încet mi se formează steluţe de gheaţă pe faţă. Mergând spre maşina singura întrebare care continuam, în mod obsesiv, sa mi-o adresez era : De ce locuiesc undeva unde aerul îmi răneşte faţa? . Oricât de gros mi-ar fi paltonul şi oricâte straturi de bluze am pe sub el simt cum încet încet îmi ingheaţă sângele în vene, cât de dramatic a sunat asta, nu?

Îmi tremura mâna pe schimbător şi ăn bordul maşinii vedeam cum sunt -12 grade Celsius afară. Înfricoşător pentru friguroasa de mine. Dar ce e frumos la -12 grade în Cluj e faptul că se linişteşte oraşul. Toţi suntem ocupaţi cu tremuratul, nu mai avem timp de claxoane, de gesturi aiurea in trafic, de la frig nu ne mai grăbim să ajungem nicăieri, vrem doar acasă.

Am ajuns şi eu, în sfârşit, acasă!

Visam demult la cana mea cu pulovăraş roşu plină cu un dublu cappuccino. Am +24 de grade în casă! Iar de la uşa până în dressing m-am simşit ca Baba Dochia, dând jos cele 7 cojoace. După ce, în sfârşit, am ajuns pe canapea, cu cappuccino-ul întro mână şi cu Charles Bukowski în cealaltă m-a străpuns un gând, undeva la suprafaţa creierului. Era despre oameni, despre câte se pot întâmpla şi despre câte trebuie să se întâmple pentru ca doi oameni să ajungă să se cunoască.

Privind retrospectiv la viaţa mea pot spune cu mare sinceritate că dacă eu nu aş fi ales un anumit bistro unde să iau prânzul, sau o anumită şosea pe care să conduc, probabil nu aş fi avut acum in viaţa mea anumiţi oameni. Desigur, nu vorbesc acum despre prietenii unor prieteni pe care am ajuns să îi cunosc în liceu pentru că o prietenă din copilărie era vecină cu un prieten de-al lor. Vorbesc acum despre oamenii aceia care nu trebuiau deloc să fie unde au fost de fapt. Vorbesc despre mine care uneori am apărut în drumul, la propriu, unor oameni, iar aceştia s-au împiedicat, la propriu, de mine. 

Pare simplu, cineva îţi face cunoştiinţă cu altcineva, sau tu ajungi să te prezinţi în faţa cuiva, aiurea, aleator. Şi poate totuşi... E ceva mai mult. Foarte multe lucruri consipiră la întâlnirea dintre doi oameni. Planetele trebuie să se alinieze într-un anumit fel, soarele trebuie să aibă o anumită intensitate de lumină şi bineînţeles, temperatura de afară trebuie să te facă să vrei să ieşi din casă şi să cunoşti oameni. 

Există o poezie a unui poet din Venezuela care zice ceva de genull "Pământul s-a mişcat pentru a ne aduce mai aproape. S-a întors împotriva sa şi a noastră pentru ca în cele din urma să ne aducă împreună în acest vis". E nevoie de foarte multe pentru ca doi oameni să se întâlnească, dar parcă totuşi rareori e nevoie de voinţa acestora. 

Asta e până ajungi să cunoşti pe cineva, care oricât de complicat pare, e partea simplă. Partea complicată e atunci când universul îţi pune în faţă un om şi apoi tu trebuie să îl iei şi, vorba aia, să faci ceva cu el. E greu, să stai în faţa unui om, el să zică un lucru, apoi tu să zici un altul şi apoi să te trezeşti că vrei să îţi petreci restul vieţii în mijlocul acelei conversaţii, iar acea conversaţie presupune o adevărată "întreţinere". 

E uşor să cunoşti oameni. Pentru că nu tu îi cunoşti de fapt, tu nu faci nimic de fapt. Partea grea e să păstrezi oameni. Să îi faci parte din viaţa ta. Partea şi mai grea e să îi faci pe ei să vrea să facă parte din ea. Totul se complică după a doua întâlnire. De obicei, la a doua întâlnire e momentul care schimbă totul. Şi din nefericire, nu totul se schimbă spre bine.

Maşina mea de spălat scoate sunetul acela enervant care mă avertizează că a terminat programul de spălare. 

Mă aşteaptă o seară plină de căldură. Fizică, căldură fizică.