Femeile şi intuiţiile lor.

Când eram mai tânără descoperisem fără să vreau "intuiţia feminină". Nu mi-a plăcut deloc. Nu o înţelegeam de fel, mi se părea că tot ce "intuiesc" e doar o exagerare a minţii mele, a sufletului meu care, pe vremea aceea, încă nu era familiarizat cu toate sentimentele lumeşti.
Probabil pentru rasa masculină e greu de dedus acestă intuiţie. În mod evident e o super putere de care doar noi, femeile, dispunem. Dar hai să facem un rezumat, sau mai bine zis, o descriere a ceea ce înseamnă această intuiţie.

Noi femeile suntem tare complicate, ba ne convine ceva, ba nu ne convine, ba avem toată viaţa stabilită, ba ne lipseşte o pereche de pantofi. Niciodată nu ştim ce vrem să mâncam, sau care e culoarea noastră preferată. Eu o schimb anual. Anul acesta oscilez între negru şi roşu, deci e clar cât de femeie sunt, da? Dar dincolo de toată acestă indecizie a nostră avem o super putere, numită de către marii cercetători : INTUIŢIE. Intuiţia asta e mare lucru, practic îţi plantează cumva o idee în cap. Şi gata. Ai ideea respectivă, nefondată, şi trăieşti cu ea. Doar tu şi ideea, şi nu poţi spune nimănui pentru că nu ai nici o dovadă, nici un motiv pentru care ţi-a apărut ideea respectivă la suprafaţa creierului. Ideea în sine e ca unul din piticii lui Alba ca Zăpada, se trezeşte în fiecare dimineaţă, merge la mină (în cazul nostru la INIMĂ) şi începe să sape. Zi de zi, puţin câte puţin, sapă. Mai apoi, vine ziua cea mare, în care surprinzător, nu dai de aur, dai din gură. Adică începi să spui cuiva idea asta a ta. De obicei o spui tare şi răspicat, adică urlat. Cea mai urâtă parte e că ori de câte ori faci o afirmaţie ţi se cer nişte argumente. Şi atunci ce faci? Ce îi răspunzi iubitului tău care te întreabă "de unde ştii că te înşel?"? Îi răspunzi cu "aşa mi-a spus mie intuiţia"? Acesta nu e un argument valid în instanţă. Aşa că te apuci să-ţi cauţi argumentele, prin telefonul lui, prin buzunare, printr prietenii lui. Evident că nu găsesşti nimic, orice criminal ştie să-şi şteagă amprentele. Şi de acolo începe, el te face paranoică, tu cu intuiţia ta, tu urlii un pic mai tare, el îţi spune că exagerezi, iar în final totul se termină cu nişte uşi trântite şi o despărţire.
Apoi trece o vreme, tu te vezi cu alt baiat, iar întâmplător dai de pagina de facebook a fostului, da da, ăla care te-a făcut nebună. Ca să vezi, omul e într-o relaţie cu aia cu care credeai tu că te înşeală.
Fetelor, un sfat! Aveţi încredere în intuiţia voastră, pentru că nu minte niciodată!

Si am un prieten care....

Am eu o vorba, ca îmi petrec cam 60% din timp blocată în trafic. Da, plăcerile de a trăi în Cluj Napoca... Într-un din numeroasele dăţi în care eram în spatele volanului aşteptând, ploua torenţial afară când dintr-o dată, rătăcită printre melodiile care-mi cântă în maşina a început simfonia a 5-a a lui Beethoven. Acela a fost momentul în care am afirmat răspicat, chiar daca eram singură în maşină, "nimic nu se compară cu muzica lui Beethoven pe ploaie".

Ascultând intesitatea instrumentelor cu coarde din simfonia mi-am amintit puţinele detalii pe care le cunosc despre viaţa compozitorului: acesta a început să îşi piardă auzul încă de la vârsta de 28 de ani. Un tragic, tragic eveniment pentru un muzician de marimea sa. Era întreaga sa viaţa, totul ţinea de muzică, de sunete, care ţin de auz... Auz pe care el treptat îl pierdea. În anul 1818, adică la vârsta de 48 de ani Beethoven îşi pierde complet auzul. 

Şi am un prieten care şi el a pierdut ceva important, ceva ce îl definea într-o oarecare măsură. Oricum, cu toate că nu mai auzea deloc, asta nu l-a oprit deloc pe Beethoven sa facă muzică. El simţea vibraţiile, a compus o simfonie fiind inspirat de bătăile puternice în uşă ale asistentului său. S-a reinventat, a găsit o portiţă, a găsit ceva ce l-a ajutat să facă în continuare ceea ce iubeşte, muzica. 

Aş vrea ca şi prietenul meu să găsească ceva.

Aş vrea ca Beethoven să fie cea mai mare inspiraţie pentru noi toţi. Să învăţăm cu toţii să găsim alternative atunci când pierdem ceva important, să realizm cu şlumea e mare şi plină de posibilităţi. Aş vrea sa realizam ca suntem de-a dreptul nerecunoscători dacă ne complacem intr-o supărare, într-o depresie. 

Cea mai remarcabilă operă a lui Beethoven este simfonia a 9-a, cea care include Oda Bucuriei, actualul imn al Uniunii Europene. Copozitorul era complet surd când a scris şi interpretat această operă.

De reţinut e faptul că nu întotdeauna ceea ce credem că ne va duce cel mai departe, chiar ne duce. Şi că, uneori, poţi trăi şi fără ceea ce te defineşte.

Mult succes prietenului meu! 

Mult succes celor care caută alternative!
Fiţi fericiţi!