#SpendAdayWithMe

A trăi nu e o povară, nu e un chin. Viaţa nu e nici un test nici un profesor. Viaţa, în sinea sa, e ceva abstract. Habar n-avem de fapt cât suntem de vii. Dacă e adevărată teoria mea că existam doar în imaginaţia unei bătrâne pe patul de moarte care încă contemplează la tinereţe? Dar, e viaţa, oricât de abstractă, e tot ce ai. Aşa că, pe cât poţi, ai face bine s-o trăieşti. Să descoperi ce îţi place să mănânci şi să bei, în preajma căror oameni vrei să stai şi ce locuri te fac fericit.

Eu sunt fericită când mă trezesc în Cluj. Uneori ploua, uneori e soare. Uneori nu vreau să vorbesc cu nimeni şi alteori chiar nu vorbesc cu nimeni. Dar la finalul fiecărei zi, sunt fericită că m-am trezit în Cluj.

Mie-mi place cafeaua şi nimeni nu înţelege de ce. Nu mănânc chestii verzi şi sunt o ciudată. Dar citesc destul de mult, am călătorit oriunde am avut ocazia şi peste tot aş mai merge încă cel puţin o data. Nu am mulţi prieteni, dar pentru câţiva oameni aş face orice. Îmi doresc un buchet de trandafiri înveliţi într-o hârtie de ziar şi am înteţes câte ceva despre viaţă până acum. Am înţeles că nu trebuie să-i dau drumul, cu nu trebuie doar să exist, că pot chiar trăi.

Am cunoscut oameni care au pus unele lucruri în sufletul meu şi au luat altele. Am văzut locuri care m-au lăsat fără cuvinte şi totuşi încă nu am adormit sub aurolele boreale. Am făcut câte am putut.

Am şi regrete, şi se tot aduna, precum nişte fire de praf peste o carte veche din bibliotecă, precum anii peste un bătrân văduv, precum...stropii de ploaie în mare. Şi îmi place să-mi păstrez fixurile, ba chiar mai mult, le respect şi le alimentez.

Am o şansă, un dar, din păcate nu mă pot scuti de dureri şi suferinţe, dar cine poate? În schimb, ştiu ce iubesc. Oricât de greu ar fi fost uneori, oricât de mult s-ar fi certat oamenii cu mine şi oricâte inimi am frânt, am ştiut mereu ce iubesc. Şi am ştiut mereu că iubesc. Am fost mereu sinceă cu mine şi tăios de sinceră cu cei din jur.

Am trăit cât am putut de mult şi încă mai vreau! Pentru că, poate, ăsta e raiul.

Există şi un blestem totuşi. Nu mai eşti niciodată cu adevărat acasă, ăsta e blestemul, o dată ce ai văzut, trăit şi cunoscut atâtea şi atâţia, nu mai eşti niciodată acasă, pentru că ţi-ai lăsat bucăţi din inima peste tot.

Zâmbesc mult în timpul zilei. Mă bucur de orice şi fac doar ce-mi place. Am învăţat cum să trăiesc frumos şi o fac al dracului de bine.



#SpendADayWithMe a fost o idee care mi-a venit ieri dimineaţă. M-am trezit şi am observat că am timp să fac orice, tot ce vreau, că în sfârşit nu mai trebuie să ajung într-un anume loc la o anumită oră.

Plănuiam să termin seara cu o cană de ceai, scriind în faţa laptopului, dar tocmai când am parcat maşina Dada a spus că ea ar bea un pahar de vin şi eu am ştiu unde e bun vinul. Asta-i frumuseţea Clujului, că atunci când totul pare a fi gata, mai există totuşi încă ceva ce să apară după vre-un colţ.

O viaţă frumoasă e atunci când zâmbeşti mult, visezi la lucruri măreţe şi realizezi cât de binecuvântat eşti pentru tot ceea ce ai.