Când am ieşit din cafenea am simţit cum încet încet mi se formează steluţe de gheaţă pe faţă. Mergând spre maşina singura întrebare care continuam, în mod obsesiv, sa mi-o adresez era : De ce locuiesc undeva unde aerul îmi răneşte faţa? . Oricât de gros mi-ar fi paltonul şi oricâte straturi de bluze am pe sub el simt cum încet încet îmi ingheaţă sângele în vene, cât de dramatic a sunat asta, nu?
Îmi tremura mâna pe schimbător şi ăn bordul maşinii vedeam cum sunt -12 grade Celsius afară. Înfricoşător pentru friguroasa de mine. Dar ce e frumos la -12 grade în Cluj e faptul că se linişteşte oraşul. Toţi suntem ocupaţi cu tremuratul, nu mai avem timp de claxoane, de gesturi aiurea in trafic, de la frig nu ne mai grăbim să ajungem nicăieri, vrem doar acasă.
Am ajuns şi eu, în sfârşit, acasă!
Visam demult la cana mea cu pulovăraş roşu plină cu un dublu cappuccino. Am +24 de grade în casă! Iar de la uşa până în dressing m-am simşit ca Baba Dochia, dând jos cele 7 cojoace. După ce, în sfârşit, am ajuns pe canapea, cu cappuccino-ul întro mână şi cu Charles Bukowski în cealaltă m-a străpuns un gând, undeva la suprafaţa creierului. Era despre oameni, despre câte se pot întâmpla şi despre câte trebuie să se întâmple pentru ca doi oameni să ajungă să se cunoască.
Privind retrospectiv la viaţa mea pot spune cu mare sinceritate că dacă eu nu aş fi ales un anumit bistro unde să iau prânzul, sau o anumită şosea pe care să conduc, probabil nu aş fi avut acum in viaţa mea anumiţi oameni. Desigur, nu vorbesc acum despre prietenii unor prieteni pe care am ajuns să îi cunosc în liceu pentru că o prietenă din copilărie era vecină cu un prieten de-al lor. Vorbesc acum despre oamenii aceia care nu trebuiau deloc să fie unde au fost de fapt. Vorbesc despre mine care uneori am apărut în drumul, la propriu, unor oameni, iar aceştia s-au împiedicat, la propriu, de mine.
Pare simplu, cineva îţi face cunoştiinţă cu altcineva, sau tu ajungi să te prezinţi în faţa cuiva, aiurea, aleator. Şi poate totuşi... E ceva mai mult. Foarte multe lucruri consipiră la întâlnirea dintre doi oameni. Planetele trebuie să se alinieze într-un anumit fel, soarele trebuie să aibă o anumită intensitate de lumină şi bineînţeles, temperatura de afară trebuie să te facă să vrei să ieşi din casă şi să cunoşti oameni.
Există o poezie a unui poet din Venezuela care zice ceva de genull "Pământul s-a mişcat pentru a ne aduce mai aproape. S-a întors împotriva sa şi a noastră pentru ca în cele din urma să ne aducă împreună în acest vis". E nevoie de foarte multe pentru ca doi oameni să se întâlnească, dar parcă totuşi rareori e nevoie de voinţa acestora.
Asta e până ajungi să cunoşti pe cineva, care oricât de complicat pare, e partea simplă. Partea complicată e atunci când universul îţi pune în faţă un om şi apoi tu trebuie să îl iei şi, vorba aia, să faci ceva cu el. E greu, să stai în faţa unui om, el să zică un lucru, apoi tu să zici un altul şi apoi să te trezeşti că vrei să îţi petreci restul vieţii în mijlocul acelei conversaţii, iar acea conversaţie presupune o adevărată "întreţinere".
E uşor să cunoşti oameni. Pentru că nu tu îi cunoşti de fapt, tu nu faci nimic de fapt. Partea grea e să păstrezi oameni. Să îi faci parte din viaţa ta. Partea şi mai grea e să îi faci pe ei să vrea să facă parte din ea. Totul se complică după a doua întâlnire. De obicei, la a doua întâlnire e momentul care schimbă totul. Şi din nefericire, nu totul se schimbă spre bine.
Maşina mea de spălat scoate sunetul acela enervant care mă avertizează că a terminat programul de spălare.
Mă aşteaptă o seară plină de căldură. Fizică, căldură fizică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu