Printre cărţile din acea cutie era şi Rapunzel, care acum mă duce cu gândul la Albă ca Zăpada şi mai departe la Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită şi toate celalalte sute de poveşti şi basme cu prinţese care abia aşteptau să fie salvate de vreun prinţ. Deci da, de mic copil fiind mi s-a băgat, cumva subtil, în cap ideea că eu sunt o prinţesă, mică şi neajutorată, şi nu voi putea fi "fercită până la adânci bătrâneţi" decât după ce va veni prinţul pe cal alb să mă salveze de vreo mamă vitregă, sau de vreun balaur sau cine mai ştie de ce altă creatură înfricoşătoare. Practic, orice vrei să faci cu viaţa ta, trebuie să stârneşti câtuşi de puţină milă, pentru că altfel nu vine nimeni să te salveze.
Dar eu nu vreau să fiu salvată. Eu tot ce vroiam era să învăţ să citesc singură. Acum tot ce vreu e să-mi păstrez independenţa aceasta de care sunt absolut dependentă. Tot ce am avut nevoie am dobândit singură, şi plănuiesc să fac la fel şi pe viitor. Nu vreau să datorez nimănui nimic, în afară de mine însămi.
Dacă am nevoie de o prezenţă masculină în viaţa mea e pentru a împărtăşi momente frumoase, pentru a petrece timp de calitate cu cineva. Nicidecum pentru completare, sunt completă, sunt în întregime a mea. Nu vreau să zică altcineva că mă detine. Ştiu să schimb becuri, am bani să plătesc facturi şi mă descurc chiar şi să schimb roata la maşină. Şi atunci, de la ce m-ar putea salva cineva? E anormal să nu ai nevoie de salvare? Deci dacă printre femeile pe care le admir sunt Ioana D'Arc, Marie Curie, Amelia Earhart şi Grace Hopper, e greşit? Nu îmi primesc prinţul dacă am vise? Dacă lupt pentru ele? Dacă nu sunt la un pas de prăpastie, ci la un pas de succes ce se întâmplă cu mine?
Îmi mai primesc prinţul dacă nu am nevoie de salvare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu