Nu îmi era neaparat frică de zăpada afânată de pe şosea, ci mai degrabă de starea de spirit care se va instaura în maşină. Adică acea semi-agonie a gândului că nu ne vom putea plimba în voie prin Piaţa Mare, Piaţa Mică, Bulevarde şi alte străduţe înguste pavate cu piatră cubică.
Cumva m-am adunat, am mai aruncat 2 pulovere, încărcătorul de la telefon şi un parfum. Cu zăpadă sau fără urmau să fie nişte zile pline de relaxare şi răsfaţ, cel putin pentru mine.
Tocmai terminasem cu examenele şi parcă o mică escapadă era cea mai potrivită terapia. Doar gândul de a vedea feţe noi, clădiri noi, maşini care se învârt în sensuri giratorii necunoscute, era unul reconfortant pentru stresata de mine care se lupta încă cu gânduri despre investiţii în Rusia şi idei revoluţionare despre anteprenoriat internaţional.
A doua zi, vinerea, m-am trezit zâmbit, în fugă spre espressor, mi-am făcut o cafea tare şi am privit Clujul meu acoperit de o pătură albă perfect netedă. Am ştiut atunci că trebuie să plec cât de repede, pentru că oricât aş iubi oraşul acesta, uneori aerul său tensionat mă sufocă. Am corobât grăbită pe scări am aruncat bagajul în portbagaj şi am accelerat să o iau pe Miruna de acasă.
Ţin minte cum era atât de murdar astfaltul încât mi.am spălat parbrizul non-stop. Mai ţin minte şi că mi-am ars limba cu cappuccino-ul din OMV şi gustul de coacăze a celor trei pastile de gumă pe care le-am mestecat până în Sibiu.
Odată ajunse în Sibiu au urmat desigur o serie de cafele lungi în care povesteam despre trecut şi viitor şi cum am ajuns să facem ceea ce ne aşteptam cel mai puţin.
Are Sibiul un aer destul de boem, are el nişte clădiri care datează de cândva din perioada şi încă, parcă, găzduiesc nişte secrete antice. Încă parcă sunt pline străzile de muzica şi dansuri din alte vremuri. Totul parce doar recuzia unui film vechi în care eram asuprite, dar ne potriveam. Şi dialogurile noastre se potriveau.
Şi cum cel mai mult ne place să luam cina, desigur ne-am petrecut serile în restaurante elegante, cu preparate şi servire impecabilă. În prima seară am optat pentru o cină în restaurantul MAX. Eu am ales niste paste cu zucchini, iar Miruna o salată. Restaurantul nu era foarte plin, dar găzduia o atmosferă comfortabilă, care ne-a îndemnat la depănări de amintiri şi dezvăluiri de poveşti vechi, dar care totuşi erau noi. Cine ar fi crezut că încă ai lucruri de descoperit despre prieteni vechi?
Într-o altă seară am mers la restaurantul Terracotta. Acest restaurant mi-a plăcut în mod deosebit din punctul de vedere al design-ului interior. Avea o fuziune între elemente moderne (chiar "industriale" cum imi place mie să le numesc) şi elemente clasice, cum ar fi candelabre de cristal, canapele stil, cu mânere impunătoare.
Mâncarea a fost de un deliciu culminant în ambele locaţii.
După cină am optat pentru plimbări pline de râsete. Era... bucurie. Pe străzi, în suflete, era bucurie.
Am ştiut dintotdeaună că atunci când trebuie să imi reîncarc bateriile pot face asta doar cu energia unui alt oraş. Iar de data asta, ce alt oraş mai bun decât Sibiul? Sufletul copilăriei mele. Fiind năcută la Mediaş am simţit asemănarea izbitoare dintre urbanistica acestor două oraşe. Mă simţeam în Sibiu ca în grădina bunicilor, alergând din stanga în dreapta plină de entuziasm, îmbrăţişând tot ce mă înconjoară.
Duminică, am luat o ultimă gură de cafea de Sibiu, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors la tabieturile săptămânale. Am admirat peisajele ce le lăsam în urmă în oglinzile retrovioare şi făceam promisiuni tacite cum că ne vom întoarce când ne va zâmbi şi soarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu