Şi un miros de tutun stătut. Era tot ce aveam în cap când m-am trezit mult prea târziu azi.
Duminica.
Îmi amintesc cât de mult uram duminicile când eram în liceu. Mereu spuneam că aş prefera să am doua zile de luni în loc de o duminică. Dar anii au trecut şi am ajuns să înţeleg la ce e bună duminica.
Duminicile sunt bune pentru a sta cu ochii închişi preţ de încă cinci minute după ce te-ai trezit şi să te gândeşti la ce ai făcut sâmbăta seara, asta dacă ai făcut ceva. Adevărul e ca la 23 de ani faci multe sâmbătă seara, majoritatea ajungi să le regreţi a doua zi. Sau nu neaparat.
Rătăcită printre cele patru perne şi vreo trei pături am ales să mă rostogolesc până pe marginea patului. Pentru că disperam după "cafele, cafele, cafele".
Aşa adormită şi zăpăcită mi-a venit în minte melodia lui Dean Martin, La Vie en Rose. Mergea tare bine cu momentul şi vremea de afară. Bătea un soare de zici că era martie, dar e ianuarie şi aparent va mai fi multă vreme.
E o duminică perfectă. Mahmură, obosită, lenesă şi cu soare. O duminică fără planuri, fără griji, fără graba de a ajunge nicăieri. Goală. Am ajuns să înţeleg duminica, mă repet. Duminica e făcută pentru nimic. Şi uneori goliciunea străzilor pe care ea o furnizează e mirifică. E bine să fie magazinele închise, ce-aş avea de cumpărat şi aşa?
Cel mai mult îmi place că locuiesc în oraşu' ăsta cosmopolit, în care oamenii parcă se sincronizează. Exista o mobilizare la un nivel telepatic al locuitorilor din Cluj. Cumva toţi trăim acelaşi soi de zile, dar mi-e greu să explic asta, pentru că nici eu nu o înţeleg prea bine.
Îmi plac duminicile. De fapt, viaţa mea e chiar simplă, îmi plac duminicile, mâncarea de mic dejun şi, mai nou, să îl citesc pe Bukowski.
Desigur, cândva, după ce îmi petrec ziua pe canapea, sau în pat ajung să fiu într-un loc al minţii care nu ma prea satisface, E locul acela unde am stocat toate duminicile în care nu beam cafeaua singură. Şi oricât de puţin mi-ar plăcea, rămân acolo o vreme. Hoinărind printre nişte amintiri care trag după sine sentimente, nu e sănătos. Toate sentimentele aceastea provocate de amintiri sunt precum durerile fantomatice ale unui picior de lemn. Oamenii au un mod foarte interesant de a funcţiona, ei singuri cu propriul lor creier îşi provoacă dureri imaginabile. Ne cream propriile noastre furtuni şi apoi ne plângem că plouă. Şi la mine în apartament plouă, toţi stropii sunt toate duminicile în care aveam partener de cafea. Toate cafelele, toate dejunurile, toate melodiile din fundalul unor conversaţii obosite, toţi stropii. Stau acolo, în ploia mea, cumva nostalgică, cumva memorând la nesfârşit aceleaşi momente în care eu eram fericită şi el era frumos, până când... Ajunge să fie furtună la mine în apartament. Pentru că îmi amintesc toate tunetele şi fulgerele, care erau personalizate de urlete ş uşi trântite. În spatele fiecărei cafele de duminică era o ceartă de sâmbătă. Cumva, înainte fiecărei rafală de ploaie, oricât de caldă, era un fulger şi, respectiv, un tunet. Dintr-o dată durerile fantomatice ale piciorului de lemn se intensificau până la punctul în care mă apuca o furie, o agitarea deasta a sufletului incontrolabilă. Îmi pare rău, dar nu-mi place să ploua la mine în apartament, nu de alta, dar m-a costat destul finisatul, covorul e tare scump, podelele se vor umfla, pereţii probabil vor mucegăii, nu vreau să trăiesc într-o ruină. Mi-am împodobit toată viaţa cu niste elemente sensibile la apă, mai ales la apa trecutului, aşa că, hai să nu mai plouă. Hai să nu-mi mai creez furtuni. Oricum, sincer, acum când realizez câte au tras după sine acele cafele în doi, nici măcar nu mai mi-e dor de ele.
E superbă duminica în Cluj. Asa goală şi ramolită cum e ea, e fantastică. Probabil ar fi cazul să-mi scot prietenele la Mimosas, doar aşa, pentru a sărbători că nu mai plouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu