Era o vreme in care aveam atat de multe sa imi spun mie si lumii, aveam atat de multe idei si dorinte. Acum sunt doar terifiata de gandul ca nu sunt unde vreau sa fiu in viata, ca nu am o cariera inca, nu am acea relatie care aparent o au toti si parca nici banii nu imi ajung.
As avea atat de multe sa scriu, si totusi parca nici un cuvant nu e scris. Pana si completul pare incomplet. Adevarul e ca gasesc nimic hranitor pentru suflet cand stau la coada sa platesc curentul, in afara de asta ultima data: Eram in Cluj Napoca, la Electrica la sucursala de pe strada Motilor. Pentru necunoscatori, aceasta unitate are 4 ghisee, eu trebuia sa achit vreo 2 facturi care nici macar nu erau ale mele, si in mod evident dintre toate m-am pus la cea mai lunga coada, pentru ca asa fac mereu. Dupa cateva minute a intrat un domn, in varsta, cu o costumatie atipica, avea o pereche de pantaloni aproape scurti, un maieu prea larg si sandale cu sosete. In mana dreapta cara cu mare greutate o sacosa plina cu carti, iar in mana stanga tinea o carte deschisa si un colt al facturii de curent. Ma intrebasem atunci daca asa se plimba si pe strada, nu cred ca e foarte indicat sa citesti mergand pe trotuar. Probabil mi-a citit uimirea pe fata, pentru ca in secunda urmatoare mi-a intins cartea sa si mi-a spus "Ca sa nu va plictisiti cat asteptati", l-am refuzat politicos, desi eram foarte curioasa sa stiu despre ce e vorba in carte. Am eu o problema, mereu daca vad undeva o parte deschisa trebuie sa o iau sa o rasfoiesc sa vad ce are de oferit. insa de data aceasta m-am abtinut. A inceput apoi sa recite niste versuri, nu mi le mai amintesc exact, dar stiu ca descriau o lume utopica in care oamenii sunt buni si manierati. Mi-a placut de el, era o pata de culoare intr-o lume gri.
Oircum, incontestabil, cele mai frumoase cuvinte care mi le-a spus au fost : "Poetii sunt singurii care impart si altceva in lume in afara de microbi"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu