Nopti cu luna plina [smiley face]

Desigur smiley face-ul e total ironic, iar noptile mele cu luna plina sunt total scoase din contextul romantic.

Nu pentru ca nu mi-ar placea, ci pentru ca imi provoaca niste insomnii de toata groaza.

Deja sunt la curent cu ultimele episoade din seriale pe care nici macar nu le urmaresc, am vizualizat toata garderoba etalata pe covorul rosu de la Cannes, stiu ce cadou imi doresc de ziua meu pentru urmatorii 5 ani si google-ul s-a plictisit de cautarile mele obosite.
Dar printre ele am descoperit si o melodie care imi place : https://www.youtube.com/watch?v=aN5PdK1ZzQU

Deloc atipic mie, sau oricui, ca la aceste ore tarzii din noapte sa mi se starneasca niste ganduri filosofice. Asa am ajuns aici...

Intr-unul din episoadele pe care le-am vizualizat in aceasta seara am auzit un monolog despre iubire [asta ca sa pastram totusi putin din conteztul romatic al lunii pline], mai exact despre iubire si limitarile ei. Despre cate si-ar dori oamenii sa faca in materie de iubire si cat de putine fac. In cadrul monologului era si o intrebare "Cum ar fi sa fim mai curajosi?".
EXACT! Cum ar fi? Sa ne chiar exprimam dorintele si gandurile si sentimentele?

Eu nu as putea spune ca am avut vreodata vre-o retinere in materie de orice chestie sentimentala, in special ca oricum tot ce gandesc mi se citeste pe fata. De altfel sunt o persoana foarte sincera si deschisa, imi exprim muuuult prea usor emotiile si de obicei cand vreau ceva cer.
Poate e bine, poate e rau, or sa ma invete anii. Cert e ca la sfarsitul zilei felul acesta de a fi mi-a adus fericire.
Din pacate nu stiu, nu cred de fapt ca toti oameni sunt ca mine. Cred ca oamenii isi impun restrictii, cred ca oamenii se auto-cenzureaza si din cauza asta nu ajung sa experienteze ceea ce si-ar dori. Iar ce cred ca e cel mai trist din aceasta ipoteza e faptul ca nici macar nu realizeaza ca e vina lor.

In opinia mea, oamenii nu realizeaza care e sursa deficitului de care sufera. Traiesc ei cu o idee vaga despre ce ar putea fi si cum ar putea fi viata si dragostea, iar daca ideea lor nu se concretizeaza ajung sa blameze peroana iubita, sau familia, sau prietenii, sau intreaga sociatate cu "ideile ei arhaice".
Voi spune acum un cliseu spus de multi inteles de prea putini, suntem raspunzatori pentru propria noastra fericire. Daca ceva lipseste din viata noastra, sentimental vorbind, e strict vina noastra. Ar trebui sa invatam sa cerem cat mai mult, si-apoi vedem noi ce primim, dar cu certitudine vom primi cat si ce meritam.

Asa ca, da, cum ar fi sa fim mai curajosi?

Sa spunem cu tarie ca ne place persoana X, sau ne absolut displace persoana Y. Sau orice absoluta cretinate pe care o simtim, acum imi amintesc un citat din Elizabeth Gilbert, din cartea ei hiper-faimoasa Eat, Pray, Love : "I'm having a relationship with my pizza" AND THAT'S GREAT!
Oamenii au o complexitate deosebita, fiecare om in parte are o idee sau un sentiment cu care se lupta zilnic si cred ca am fi mult mai sanatosi daca am urla in gura mare ce ne doare.

Desigur, asta e doar opinia mea. Propria mea filosofie de viata [smiley face non-ironic], si dupa cum am afirmat si mai sus, daca e bine sau daca e rau or sa ma invete anii.

Un nou anotimp.

Eram pe taxi, in drum spre o alta degustare de vinuri, cand privind spre geam am vazut bila acea mare de foc ce se uita fix la mine si zicea "honey, i'm back"

Scrisesem pe undeva pe vreo pagina de socializare ca cel mai recomfortant gand in viata asta e faptul ca totul e trecator. 

Ma rog, formularea era ceva mai metaforica. Zicea ceva in genul ca exista o regula generala pe planeta, cea a anotimpurilor. Pentru ca, privind atat in ansamblu cat si in detaliu, toate un "anotimpuri". Pleaca unu, vine altul si tot asa. 

Chiar cred ca acesta e un gand foarte recomforant, gerul iernii nu e pe veci, caldura exorbitanta a verii nu e pe veci, toate-s trecatoare. 

Iar acum iata si reversul medaliei: toate trec, toate se termina, nimic nu e pentru totdeauna. Oricat de tragic suna, e atat de bine.

Am ajuns la degustare. Haideti sa ne bucuram de vara!

Seri de Vineri

Fara vreo tenta de vulgaritate, dar stand in vana si ascultand jazz mi-am amintit ca mai am si acest colt cibernetic unde obisnuiam sa mai trantesc una alta.
Probabil nu scriu destul de mult, sau destul de frumos, dar scriu din suflet. Ma rog, ce-o mai fi ramas din el. 

Exista un sentiment de libertate de care ma bucur in majoritatea serilor de vineri cand ies de la birou. Un sentiment care seamana un pic cu o zi cu soare pierduta conducand cu geamurile jos. Iubesc acest sentiment si am ajuns sa cred ca nu il apreciez destul. Nu stau destul timp sa il savurez, nu il ingrijesc destul in mintea si inima mea. E prea ... efemer, as putea spune. Vine dintr-o data si pana sa apuci sa-ti dai seama ca e, iti amintesti ca n-ai trimis un raport, ca n-ai spalat masina sau ca maine chiar daca e sambata tot ai de sters geamuri.

O doamne pe care am admirat-o din multe pucte de vedere, nu toate, dar multe, obisnuia sa isi ghideze viata dupa motto-ul "carpe diem" (traieste clipa). Iubeam asta la ea! Statea si devoram fiecare particica a acestiu fapt. Pana cand am vazut greselile pe care le-a facut in viata, deciziile proaste pe care le-a luat din cauza acestui motto. Poate erau "gresite" si "proaste" doar in capul meu, la urma urmei acestia sunt niste termeni foarte relativi. Oricum, din cauza acestei perceptii ale mele, atunci cand a venit vremea sa aleg si eu un motto dupa care sa ma ghidez, nu a fost acesta.
Nu a fost, independent de cat de mult imi placea si cat de tare o admiram pe acesta doamna. Am ales mai degraba sa fiu putin mai calculata, sa gandesc cu 5 pasi in fata. Stiu mereu ce are sa imi spuna persoana din fata mea, nu sunt surprinsa de nimic. Si daca cumva vrea cineva sa imi faca vreo surprinza ajjng sa urasc fiecare "moment" din acea surpriza. Si din acea persoana.

Bine bine. Toate astea m-au facut mai sigura pe mine, mai independenta, mai "in control", mai singura, mai trista, mai buna la serviciu, mai atenta la cei din jur, mai dezamagita, mai putin dezamagita ... Dar toate astea mi-au facut toate sentimentele de bine mai efemere.

Si atunci ajung sa ma intreb... Oare chiar e mai bine sa nu iau decizii gresite in detrimentul "trairii clipei"? Oare chiar se merita sa stiu mereu ce urmeaza sa se intample in deprimentul a "ma lasa purtata de val"? 

Bucati de suflete

Imi beam cafeaua in dimineata aceasta in cel mai perfect local din my one true love Cluj Napoca, cand mi-a venit un gand.

Probabil avea legatura cu versurile melodiei care se auzea in surdina sau poate, pur si simplu, creierul meu are un mod ciudat de a functiona. Am inceput sa ma gandesc la bagaje. La cate am, cat sunt de grele si cam cat trebuie sa platesc in plus atunci cand vreau sa le transport de la o destinatie la alta. 

nu, nu vorbesc despre bagaje pline de haine si pantofi (desi si din acelea am destule), vorbesc despre bagaje pline de amintiri si regrete. Ale mele abia se inchid de la cate regrete am. 

Stiti cum zic unii oameni ca ei nu regreta nimic? Ca sunt multumiti cu tot ce li s-a intamplat ca au invatat nu stiu ce? Bla bla bla, prostii! Toata lumea are regrete! Toata lumea ar vrea sa stearga cate ceva, sa schimbe ceva, sa aleaga altfel!

Mai sunt oameni foarte draguti si foarte aproape de sufletul meu care imi spun ca nu trebuie sa regret, pentru ca ceea ce mi s-a intamplat m-a adus unde sunt azi si ca am invatat atat de multe despre oameni si despre viata. Ei bine, as fi preferat sa nu invat! As fi preferat sa nu ajung sa stiu cat de singur te pot lasa oamenii, cat de tare te pot ignora, cel mai mult as fi vrut sa nu stiu cat de mult ma pot auto-sacrifica pentru altii. Oare cum ar fi fost daca nu as fi stiut toate astea? Oare cat de naiva si fericita as fi fost?

Problema e ca ne deschidem si ne deschidem si oamenii iau bucati din noi si nu stiu exact ce fac cu ele, dar ideea e ca nu le mai gasim apoi. Eu cred ca fiecare om, fiecare experienta ar trebui sa puna ceva in sufletul tau, nu sa ai. Eu cred ca daca ai puterea sa faci pe cineva fericit, sa o faci! Pentru ca toti am fost raniti, tuturor ni s-a furat din suflet si, sincer, nu ne-am saturat sa tot luam si noi de la altii?

Poate ar trebui sa despachetez. Dar habar nu am cum se face asta. 

Poate ar fi cazu sa nu ii mai incarc pe atii cu bagajele mele, nimeni nu e hamalul meu. Si nu e deloc corect ca eu sa pretind cuiva sa fie, pana una alta alegerile mele proaste mi-au umplut valizele. Asta ne defineste in viata, alegerile, uneori chiar si cele pe care nu noi le luam. 

"Asta-i ce conteaza de sarbatori", conform reclamei.

In caz ca nu stiti despe care reclama e vorba, este cea de la Altex. Reclama in care, succint, se sublineaza ideea ca singurul lucru important de sarbatori este timpul petrecut in familie, "cine ciocneste oul cu tine", frumoasa ideea, frumos mesaj, excelenta strategie de marketing. Dar acum nu doresc sa scriu o analiza complexa despre reclama, ci mai degraba despre familie si ce inseamna aceasta.
Pentru cei care nu stiu, viata mea se imparte intre mai multe orase, dintotdeauna a fost asa. In principal pentru ca mama mea este din Medias si tatal meu din Oradea. Astfel, de cand ma stiu, ne-am creat un obicei de a ne imparti sarbatoriile: fiecare Craciun in Oradea si familia de acolo si fiecare Pasti in Medias cu cei de acolo. Astfel, acum va scriu din  acest frumos orasel medieval care are atat de multe frumuseti arhitecturale si culturale.
Imi place mult la Medias, mereu mi-a placut si mereu am venit aici cu drag, pentru ca am invatat (singura sau de la altii, sau de la viata) ca familia e cel mai de pret lucru pe care il avem, ca ei sunt singurii carora le putem oferi neconditionat iubire si sa o primim cu aceasi intensitate inapoi. Eu, ii iubesc pe toti in egala masura, pentru ca parintii mei au avut grija sa fie asa. Chiar daca cu bunica de la Oradea stateam mai des, sunt foarte apropiata si de cea de la Medias. Amandoua m-au crescut, amandoua au avut grija de mine si m-au invatat, care dupa cum considera, ceea ce avem de stiut in viata. Au investit timp in mine ca sa ma creasca si probabil pentru asta sunt cea mai recunoscatoare.
Bunicii mei, amandoi, au fost supereroi. Si nu doar ca si bunicul lui Blogu lu Otrava, pentru ca au iubit o femeie toata viata, ci pentru ca eu sunt acum extrem de subiectiva si spun ca : au fost supereroi pentru ca au fost bunicii mei.
Pe unul dintre ei nu am avut bucuria sa il cunosc, din nefericire, dar i-am vizitat mormantul de multe ori si a avut grija mare de mine de acolo din ceruri. M-a binecuvantat cu o viata frumosa, cu o familie sanatoasa si cu prieteni minunati. Ii multumesc pentru asta! Si, cumva, abia astept sa il intalnesc. Pe bunicul din partea mamei il alintam mereu Tata Chim, azi i-am vizitat si lui mormantul. Mi-e dor de el zilnic, de amandoi supereroii mei mi-e dor. Si mi-as fi dorit mult sa-mi fie alaturi cu ocazia acestor sarbatori.
Dar, pe langa ceea ce-mi lipseste, sunt foarte recunoascatoare pentru ceea ce am. Ma bucur ca am ocazia sa petrec inca o data sarbatorile Pascale cu familia de la Medias, ca ii am pe parintii mei alaturi, ca familia de la Oradea e doar la un telefon distanta si ca primesc non-stop mesaje de la prietenii mei. Asta-i ce conteaza de sarbatori, sa iubesti, sa fii iubit si mai ales, sa fii recunoascator!

Sarbatori fericite tuturor!

8 martie ! - Spring series

După o foarte plină zi eram în sfârşit în drum spre casă. Priveam în sus, cum las în urmă lumina felinarelor şi în urechi mi se cântau acorduri lente de Metallica.
Cam aşa arăta finalul zilei, finalul de 8 martie, final de ziuă internaţională a femeii.
Nu pun mare preţ pe acest gen de sărbători. Sunt mai ataşată de cele cu un caracter religios, însă azi e duminică şi a fost soare şi niciodată nu refuz motive pentru a zâmbi.
Încă de la primele ore ale dimineţii am stat cuminte (sau nu) pe scaunul din dreaptă şi m-am lăsat văzută de soare. Am fredonat vers cu vers cele mai comerciale melodii şi am râs încontinuu la nişte poveşti demult apuse, dar care astăzi parcă erau de ieri.
De ce-mi place 8 martie? Pentru că e primăvară. Pentru că natura învie. Pentru că totul se mişcă primăvara, totul prinde sens, totul e readus la lumină, la viaţă, la fericire. Oamenii ies din scorburile întunecate în care au stat ascunşi toată iarna şi dau din nou o şansă vieţii, se lasă din nou surprinşi. E ca şi cum primăvara nu te lasă să mai stai prea mult în casă, trebuie să ieşi şi să respiri adânc!

Cum vine soarele şi primăvara am chef să mă apropiu de natură, să mergem să vedem dealurile şi zonele rurale din jurul oraşului. Zis şi făcut. Ne-am urcat în maşină şi am coborât dealul spre Turda. Şoseaua era liberă, soarele era puternic, totul aprins, totul viu. Vedeam în stânga şi în dreapta urme de zăpada printre flori sălbatice. Era amestecul perfect dintre iarnă şi primăvara.

 
Azi, de 8 martie, m-am plimbat prin Turda şi prin Cluj şi am admirat cum oamenii vindeau flori şi îşi dăruiau zâmbete. Exista o frumuseţe aparte în lume, care nu o întâlneşti prea des. Nu ştiu dacă e din cauza sărbătorii sau din cauza soarelui, dar e revitalizantă, te face să speri din nou. Să speri la o lume mai bună, la iubire, la toleranţă.

Mă întorc la acorduri de Metallica şi la ceaiul meu fierbinte. Am purtat în seara aceasta o conversaţie cu cineva care preferă ceaiul în loc de cafea, m-am gândit să îi acord şi eu o şansă, să văd cum e. Nu degeaba e primăvară şi asta presupune noi începuturi, nu?

Zile de Sibiu

Stateam cu un pahar de vin în faţă, cu bagajul desfăcut în mijlocul camerei şi încercam să mă gândesc oare ce-ar mai fi trebuit să arunc în el. Afară ningea, iar în capul meu era o singură întrebare "Oare cum voi conduce mâine până la Sibiu?". 

Nu îmi era neaparat frică de zăpada afânată de pe şosea, ci mai degrabă de starea de spirit care se va instaura în maşină. Adică acea semi-agonie a gândului că nu ne vom putea plimba în voie prin Piaţa Mare, Piaţa Mică, Bulevarde şi alte străduţe înguste pavate cu piatră cubică.

Cumva m-am adunat, am mai aruncat 2 pulovere, încărcătorul de la telefon şi un parfum. Cu zăpadă sau fără urmau să fie nişte zile pline de relaxare şi răsfaţ, cel putin pentru mine.

Tocmai terminasem cu examenele şi parcă o mică escapadă era cea mai potrivită terapia. Doar gândul de a vedea feţe noi, clădiri noi, maşini care se învârt în sensuri giratorii necunoscute, era unul reconfortant pentru stresata de mine care se lupta încă cu gânduri despre investiţii în Rusia şi idei revoluţionare despre anteprenoriat internaţional. 

A doua zi, vinerea, m-am trezit zâmbit, în fugă spre espressor, mi-am făcut o cafea tare şi am privit Clujul meu acoperit de o pătură albă perfect netedă. Am ştiut atunci că trebuie să plec cât de repede, pentru că oricât aş iubi oraşul acesta, uneori aerul său tensionat mă sufocă. Am corobât grăbită pe scări am aruncat bagajul în portbagaj şi am accelerat să o iau pe Miruna de acasă.

Ţin minte cum era atât de murdar astfaltul încât mi.am spălat parbrizul non-stop. Mai ţin minte şi că mi-am ars limba cu cappuccino-ul din OMV şi gustul de coacăze a celor trei pastile de gumă pe care le-am mestecat până în Sibiu.

Odată ajunse în Sibiu au urmat desigur o serie de cafele lungi în care povesteam despre trecut şi viitor şi cum am ajuns să facem ceea ce ne aşteptam cel mai puţin. 

Are Sibiul un aer destul de boem, are el nişte clădiri care datează de cândva din perioada  şi încă, parcă, găzduiesc nişte secrete antice. Încă parcă sunt pline străzile de muzica şi dansuri din alte vremuri. Totul parce doar recuzia unui film vechi în care eram asuprite, dar ne potriveam. Şi dialogurile noastre se potriveau.

Şi cum cel mai mult ne place să luam cina, desigur ne-am petrecut serile în restaurante elegante, cu preparate şi servire impecabilă. În prima seară am optat pentru o cină în restaurantul MAX. Eu am ales niste paste cu zucchini, iar Miruna o salată. Restaurantul nu era foarte plin, dar găzduia o atmosferă comfortabilă, care ne-a îndemnat la depănări de amintiri şi dezvăluiri de poveşti vechi, dar care totuşi erau noi. Cine ar fi crezut că încă ai lucruri de descoperit despre prieteni vechi?

Într-o altă seară am mers la restaurantul Terracotta. Acest restaurant mi-a plăcut în mod deosebit din punctul de vedere al design-ului interior. Avea o fuziune între elemente moderne (chiar "industriale" cum imi place mie să le numesc) şi elemente clasice, cum ar fi candelabre de cristal, canapele stil, cu mânere impunătoare. 

Mâncarea a fost de un deliciu culminant în ambele locaţii. 

După cină am optat pentru plimbări pline de râsete. Era... bucurie. Pe străzi, în suflete, era bucurie.

Am ştiut dintotdeaună că atunci când trebuie să imi reîncarc bateriile pot face asta doar cu energia unui alt oraş. Iar de data asta, ce alt oraş mai bun decât Sibiul? Sufletul copilăriei mele. Fiind năcută la Mediaş am simţit asemănarea izbitoare dintre urbanistica acestor două oraşe. Mă simţeam în Sibiu ca în grădina bunicilor, alergând din stanga în dreapta plină de entuziasm, îmbrăţişând tot ce mă înconjoară. 

Duminică, am luat o ultimă gură de cafea de Sibiu, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors la tabieturile săptămânale. Am admirat peisajele ce le lăsam în urmă în oglinzile retrovioare şi făceam promisiuni tacite cum că ne vom întoarce când ne va zâmbi şi soarele.